Cod De Etica Vanatoreasca Capitolul I

Capitolul I

Reguli explicitate de comportament vânătoresc

1.1. Fii vânător competent şi responsabil

Nimeni nu te obligă să devii vânător. Dacă te decizi totuşi să devii, ca urmare a unei atracţii aparte spre această îndeletnicire util-recreativă, atunci trebuie să te pregăteşti temeinic, din punct de vedere teoretic şi practic, pentru a păşi competent şi responsabil în obştea aleasă a vânătorilor. Iar dacă ai păşit deja, trebuie să înţelegi că ai acceptat benevol să respecţi regulile scrise şi nescrise care guver-nează activitatea şi că eşti obligat moral să te retragi singur din aceasta dacă simţi cumva că nu le poţi respecta. Este mai onorabil aşa decât să suporţi oprobriul ca-marazilor, care, mai devreme sau mai târziu, te vor recuza dacă greşeşti repetat.

Calitatea de vânător trebuie înţe-leasă aşadar ca o poziţie câştigată în societate, care trebuie cinstită şi ferită de orice ar putea-o compromite.

Din considerentul arătat, dar nu singurul, s-a statuat în timp un anume mod de pregătire a candidaţilor la calitatea de vânător. Mai întâi, ucenicii erau invitaţi sub autoritatea unui mai vechi breslaş, care avea întreaga responsabilitate a instruirii discipolului său fără a fi pedant ori plicticos. El îl prezenta în faţa ortacilor doar atunci când acesta putea face dovada însuşirii unui minim de învăţăminte trebuincioase, inclusiv de comportament adecvat în obşte şi societate, pentru a nu-şi face cumva profesorul de ruşine.

Mai aproape de generaţia noastră, când locul breslelor vânătoreşti a fost luat de societăţi şi asociaţii vânătoreşti, pregătirea candidaţilor a fost înlocuită printr-un examen nescris în vânătoare, apoi printr-un examen în adevăratul sens al cuvântului, cu probe teoretice şi practice complexe, susţinute în faţa unor comisii constituite din reprezentanţi de seamă ai societăţilor vânătoreşti, conştienţi de faptul că prestigiul de care se bucură ei şi acestea, depinde în foarte mare măsură de exigenţa de care au ştiut şi ştiu să dea dovadă cu ocazia examinărilor în discuţie.

În zilele noastre întâlnim, la nivel european, cel mai frecvent comisii de examinare mixte, compuse din reprezentanţi ai organizaţiilor de vânători şi ai organismelor de specialitate ale statului în domeniu, cu implicarea sau nu a învăţământului superior de specialitate, dovadă a interesului sporit al societăţii faţă de mediu şi exploatarea responsabilă a resurselor acestuia. Sunt şi ţări europene în care s-a trecut la o şcolarizare şi o examinare neutră a candidaţilor, exclusiv de către instituţiile statului, dar care, din păcate, nu sunt interesate şi de calitatea „umană” a viitorilor vânători, ci doar de nivelul pregătirii lor în domeniu. Acest aspect nu poate fi considerat progres, ci din contră regres în garantarea comportamentului de viitor al vânătorilor. Mai ales din cauza uceniciei peste care se trece cu mult prea multă uşurinţă.

Organizaţiile de vânători sunt şi rămân, fără discuţie, cele mai interesate de calitatea viitorilor colegi de breaslă, motiv pentru care ar trebui să fie lăsate să decidă singure în privinţa acestor promovări. Nu este deloc normal ca statul să le promoveze membrii, mai ales în situaţia de organizaţii neguvernamentale în care se găsesc. Aceasta cu atât mai mult cu cât au dovedit până acum, că sunt cele mai interesate din acest punct de vedere şi de aceea cele mai exigente, mai obiective şi mai corecte.

Indiferent de modul de pregătire şi de promovare a noilor vânători, oarecum diferit de la o ţară la alta în Europa, candidaţii trebuie să demonstreze, oricând după aceea, că sunt competenţi şi responsabili.

În calitate de vânător trebuie să fii conştient şi să faci oricând dovada că:

· ai un nivel ridicat de cunoştinţe despre speciile de faună de interes vânătoresc şi despre ecologia şi etologia acestora;

· eşti bine informat în privinţa legilor şi reglementărilor care guvernează vânătoarea durabilă şi conservarea vieţii sălbatice, atât în ţară cât şi în Europa;

· faci parte dintr-o organizaţie asociativă destinată apărării intereselor vânătorilor, dar şi calităţii vieţii sălbatice;

· eşti deschis la un dialog sincer şi constructiv cu autorităţile statului şi cu asociaţiile neguvernamentale responsabile de desfăşurarea activităţilor de vânătoare şi de protecţia naturii;

· eşti gata oricând să accepţi un dialog similar, sincer şi constructiv, cu ceilalţi utilizatori ai mediului, îndeosebi cu cei din domeniul agriculturii şi silviculturii, pentru a putea lua, în comun, cele mai adecvate măsuri de conservare a faunei sălbatice la niveluri şi în structuri care să nu dăuneze producţiilor principale agricole şi silvice, ale mediului înconjurător;

· eşti interesat şi participi, oricând eşti solicitat, la studiile ştiinţifice care au ca obiect fauna sălbatică de interes vânătoresc.

1.2. Respectă limitele impuse dreptului de a vâna

Asemenea oricărui vânător care se respectă şi-şi respectă obştea din care face parte, trebuie să fii pe deplin conştient de faptul că vânătoarea nu se poate practica oricând şi oricum, ci doar în perioade legale de vânătoare, în limitele cotelor de recoltă aprobate, prin metode admise de lege şi cu mijloace adecvate asigurării caracterului sportiv al activităţii.

Detaliind problema cotelor de recoltă, diferite de la un fond de vânătoare la altul şi de la o specie de interes vânătoresc la alta, susţinem că vânătoarea se impune a fi exercitată doar în scopul extragerii surplusului populaţional, defalcat pe categorii de sexe şi de vârstă la unele specii, aşa încât să se tindă permanent spre conservarea unui echilibru dinamic dar şi stabil în natură, între efectivele speciilor de vânat şi mediu, între speciile de vânat carnivor şi cele de vânat plantivor şi între diferitele categorii de vârste şi de sexe în cadrul aceleaşi specii. Orice exagerare, în sensul renunţării la extragerea unei părţi din cota de recoltă pentru a determina o creştere ulterioară a sporului natural şi, implicit, o creştere a cotei de recoltă în anii următori, ori invers, de a forţa cota de recoltă diminuând exagerat stocul de reproducţie, pot antrena fie prejudicii altor utilizatori ai mediului, agricultori şi/sau silvicultori, fie cote de recoltă nesatisfăcătoare în anii următori, pe lângă perturbarea nedorită a echilibrului în natură.

De aceea, cota de recoltă trebuie extrasă întocmai cum a fost aprobată, pe fiecare fond de vânătoare şi pentru fiecare specie în parte, respectându-se structura pe sexe şi categorii de vârstă sau de calitate şi eventual de greutate la unele specii, la care cota de recoltă se defalcă sau se va defalca astfel în viitor.

Numai aşa echilibrul în natură poate fi conservat pe termen lung, iar vânătoarea se va putea practica cu adevărat durabil.

Cotele de recoltă sunt în general considerate prea mici comparativ cu dorinţele vânătorilor şi cu posibilităţile lor tehnice actuale. Vânătorii doresc, ca şi altădată, să vâneze mai mult, iar în prezent chiar că ar putea-o face. Dar nu o fac şi nici nu ar putea fi lăsaţi să o facă, dacă avem în vedere interesele de viitor ale acestora.

Pentru a proteja vânatul şi a prelungi plăcerea vânătoarei, vânătorii au renunţat benevol la metodele şi mijloacele prea facile de vânătoare, complicând jocul şi impunând restricţii în favoarea vânatului. De exemplu, vânătorii şi-au autoimpus restricţii în practicarea vânătorii atunci când din punct de vedere biologic aceasta dăunează cel mai mult populaţiilor de vânat. Astfel de restricţii şi chiar interdicţii au fost autoimpuse pentru perioada de creştere a progeniturii în cazul tuturor speciilor de vânat, în perioada de migraţiune a păsărilor către locurile de nidificare pentru speciile de păsări migratoare şi în perioada de cădere în perechi şi de înmulţire 14

pentru alte specii de păsări. Nu însă pentru toate. Sunt şi excepţii, cum este cazul cocoşului de munte şi, deocamdată, al sitarului.

Aceste restricţii şi interdicţii au fost autoimpuse atât din considerente ecologice, cât şi de etică vânătorească, apoi statuate prin lege.

Din acelaşi motiv al cotelor de recoltă limitate comparativ cu posibilităţile vânătorilor, au fost agreate din ce în ce mai mult metodele şi mijloacele de vânătoare caracterizate prin sportivitate şi fair-play care dau şanse mai mari vânatului să supravieţuiască. Vânatul sănătos, înzestrat cu simţuri ascuţite rămase neatrofiate, încercă fără excepţie să evite vânătorul, care se îndepărtează tot mai mult de natură, dar, în compensaţie, este din ce în ce mai bine şi mai complet dotat cu echipament vânătoresc.

Vânătoarea trebuie să rămână totuşi un „joc corect”, este adevărat mortal în foarte multe situaţii pentru vânat, deoarece în acest joc vânatul îşi riscă viaţa, pe când vânătorul cel mult insatisfacţia de a fi „învins” de vânat.

Din considerentele arătate, metodele de vânătoare trebuie să rămână cu adevărat sportive, în sensul de a solicita cât mai mult fizic şi intelectual vânătorul. Numai aşa satisfacţia de a vâna va putea fi reală. Altfel, surogatul de satisfacţie va masca insatisfacţia din subconştient şi, mai devreme sau mai târziu, va evolua spre dezamăgire sau nepăsare faţă de punctul de vedere al celor din jur.

Dibuitul, combinat sau nu cu scurte răgazuri de pândă, vânătoarea la sărite, vânătoarea cu câini practicată în grupuri restrânse şi alte asemenea vânători individuale sau în grup restrâns rămân, pe bună dreptate, sportive şi apreciate de vânători. Ca de altfel şi „vânătoarea practicată cu arma în mână şi cu picioarele pe pământ”. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre vânătoarea „la nadă” şi din observator închis la locurile de hrănire complementară, despre vânătoarea din autovehicule şi, într-o oarecare măsură, despre „vânătoarea la goană”, care este totuşi mai sportivă pentru gonaci decât pentru vânători.

Din aceleaşi considerente luate în discuţie, nici mijloacele de vânătoare nu trebuie să fie exagerat de performante. Deloc întâmplător, legiuitorul a exclus din categoria armelor de vânătoare pe cele automate şi pe cele semiautomate cu mai mult de două cartuşe în magazie, iar din categoria anexelor la armă lunetele care permit ochirea pe întuneric, precum şi alte dispozitive care fac posibilă vânătoarea pe timp de noapte, când animalele sunt prea încrezătoare în neputinţa omului şi nu se feresc, precum ziua, de acesta.

Atâta timp cât progresul tehnic al echipamentului vânătoresc compensează doar lipsa de performanţă a vânătorilor, lucrurile sunt încă normale, dar când un echipament ultramodern ajunge în mâna vânătorilor performeri, vânatului nu-i mai rămân prea multe şanse de supravieţuire.

Iată aşadar câteva dintre motivele pentru care vânătorul trebuie să respecte diversele limite impuse sau autoimpuse exercitării dreptului său de a vâna.

Concis, cele detaliate mai sus pot fi enunţate ca reguli de comportament vânătoresc, după cum urmează:

· respectă întocmai perioadele, metodele şi mijloacele de vânătoare autorizate, precum şi limitele teritoriului tău de vânătoare;

· nu trage asupra speciilor la care vânătoarea nu este autorizată;

· nu lega plăcerea vânătorii de reuşita cantitativă, ci de caracterul sportiv în care s-a desfăşurat; cel mai bun vânător nu este acela care a realizat cel mai mare tablou, ci cel care ştie să vâneze „frumos”, adică sportiv şi în deplină concordanţă cu etica vânătorească.

1.3. Fii responsabil faţă de patrimoniul natural comun

Logo-ul celei de-a 51-a Adunări Generale a CIC, care s-a desfăşurat în România în perioada 27 aprilie-1 mai 2004, a fost „Vânat fără frontiere”. Într-adevăr vânatul, îndeosebi cel migrator şi eratic, nu cunoaşte frontierele. El circulă liber dintr-o ţară în alta, iar păsările migratoare şi dintr-un continent în altul. Vânatul sedentar se mişcă mai puţin, dar totuşi circulă, acesta depăşind uneori frontierele, mai ales atunci când habitează în apropierea lor.

Din acest motiv, logo-ul precizat a fost considerat ca foarte inspirat, fiindcă a atras atenţia asupra faptului că vânatul nu poate fi considerat doar bun de interes naţional ci, în egală măsură, bun de interes şi de patrimoniu internaţional.

Mai este un motiv, chiar mai convingător, în acest sens. Există multe specii de vânat cu păr şi pene, care din cauza modernizării agriculturii, despăduririlor, desecărilor şi altor schimbări aduse de civilizaţie, precum şi datorită unui management greşit, şi-au diminuat exagerat efectivele şi şi-au restrâns foarte mult arealul. Este cazul speciilor de vânat ameninţate, strict protejate prin Convenţii şi Acorduri Internaţionale. Şi a celor vulnerabile, care pot ajunge în categoria celor ameninţate. Fie că este vorba de vânat migrator sau eratic, fie că este vorba de vânat sedentar ameninţat, acesta aparţine patrimoniului natural comun al umanităţii şi se impune a fi ocrotit acolo unde mai vieţuieşte, prin efort, inclusiv financiar, colectiv.

Problema speciilor sedentare trebuie tratată însă puţin diferit de cea a păsărilor migratoare. Speciile sedentare nu s-au putut retrage din faţa factorilor de mediu nefavorabili, în general aduşi de „civilizaţie”, şi nici din faţa vânării în scopul extincţiei acestora. Este cazul marilor carnivore (urs, lup, râs), dar nu numai, exterminate în foarte multe ţări europene.

România pare să fi rămas sanctuarul viu al Europei din acest punct de vedere, însă, din păcate, prin efort, mai ales financiar, propriu. Aceasta fiindcă existenţa marilor carnivore, în efective uneori exagerate, costă doar vânătorii români, fiindcă doar aceştia trebuie să împartă sporul natural al vânatului plantivor cu carnivorele existente, rămânând să beneficieze de cote de recoltă foarte reduse. La aceste costuri indirecte se adaugă şi cele directe legate de hrănirea complementară a acestor carnivore, de paza lor, de plata prejudiciilor produse. Având în vedere că astfel de specii carnivore ameninţate nu mai pot fi reintroduse în habitatele de altădată, fie din cauza condiţiilor nefavorabile care persistă, fie din cauza refuzului populaţiei umane de a le mai accepta după ani de lipsă, se impune ca efortul financiar pentru conservarea lor, acolo unde acesta mai vieţuiesc, să fie comun. Aşa ar fi normal, echitabil şi etic. Fără un astfel de efort financiar colectiv, reprezentanţii comunităţilor care se sustrag participării financiare în acest scop, ar trebui să se abţină de la sfaturi, imorale de bună seamă în astfel de condiţii.

Păsările migratoare, nu doar cele ameninţate, s-au bucurat şi se bucură de mai multă atenţie comunitară. Marea majoritate a ţărilor aflate de-a lungul căilor de migraţie au fost antrenate, de mai multă vreme, în acţiuni de ocrotire a lor şi de cercetare ştiinţifică. Au avut loc simpozioane, s-au încheiat acorduri şi s-au semnat convenţii, toate contribuind la conştientizarea responsabilităţii fiecărei ţări faţă de patrimoniul natural comun.

Sintetizând obligaţiile ce decurg, pentru orice vânător, din cele expuse mai sus, enunţăm următoarele reguli de comportament vânătoresc:

· acordă atenţie aparte speciilor ameninţate şi vulnerabile şi fii conştient că acestea reprezintă bunuri ale patrimoniului natural comun al umanităţii;

· acordă atenţie păsărilor migratoare neameninţate, aşa cum acorzi celor ameninţate sau vulnerabile, şi fii conştient de nevoile speciale ale acestora atunci când tranzitează ţara sau iernează la noi;

· veghează ca vânătoarea tradiţională să nu fie practicată fără a ţine riguros seamă de interesul conservării speciilor migratoare;

· participă la cercetarea ştiinţifică privind păsările migratoare şi trimite celor interesaţi inelele recuperate de la păsările împuşcate sau găsite moarte.1.4. Ţine seamă de interesele mediului şi ale celorlalţi utilizatori

Vânătorii, prin însăşi natura activităţii lor, sunt foarte apropiaţi de mediul natural. Fără intervenţia acestora, cu arma de vânătoare, echilibrul într-un segment important al naturii ar fi lăsat la voia întâmplării.

De aceea nimeni nu poate nega rolul pozitiv al vânătorilor în menţinerea echilibrului ecologic. Este vorba bineînţeles de echilibrul dintre diversele categorii de specii de vânat, carnivor şi plantivor, precum şi dintre vânat şi habitatul acestuia.

Prin practici nepotrivite legate de vânătoare şi de comportamentul vânătorului în natură, pot fi aduse daune acestuia şi mediului înconjurător. Este motivul pentru care vânătorii sunt obligaţi moral să slujească interesele vânatului şi, în egală măsură, ale naturii în care acesta habitează

Atitudinea de protecţionist al vânatului şi al naturii îl onorează pe vânător şi îi sporeşte prestigiul în faţa societăţii.

Nimeni nu are nimic împotriva strângerii unui braţ de cetină, dar altfel sunt judecaţi cei ce mutilează prosteşte şi fără rost arborii, curăţându-i de crengi până la vârf ori scrijilindu-le coaja.

Nimeni nu are nimic împotriva culegerii unui buchet de bujori de munte, dar altfel va fi privit respectivul dacă buchetul cules este din flori de colţ.

Nimeni nu are nimic împotriva aprinderii unui foc în mijlocul poienii, în jurul căruia se strâng vânătorii, dar altfel vor fi priviţi cei ce aprind focul sub coronamentul arboretului ori schimbă locul de vatră de la o zi la alta.

Nimeni nu are nimic împotriva servirii mesei în mijlocul naturii, dar nu pot fi îngăduitori cu cei ce lasă locul murdar ori focul nestins.

Nu mai continui şi cu alte exemple de comportament civilizat sau din contră, în natură. Exemplificările a ceea ce este moral şi a ceea ce îi este interzis unui vânător în natură sunt nenumărate. Cele de mai sus s-au dorit a fi doar un indiciu al drumului pe care trebuie să evolueze mentalitatea şi comportamentul vânătorului modern.

Vânătorul, chiar atunci când este singur în mijlocul naturii, trebuie să fie conştient că nu este totuşi singur pe lume şi că nu este singurul care utilizează mediul şi resursele acestuia. Şi nici cel mai important utilizator de mediu.

Mediul este utilizat, în principal, în scop agricol şi în scop silvic. Numai în subsidiar este utilizat şi din punct de vedere cinegetic. Altfel spus, interesele activităţii cinegetice se subordonează firesc intereselor activităţilor agricole şi silvice.

Aşa stând lucrurile, vânătorii, în calitate de utilizatori ai resurselor cinegetice, trebuie să înţeleagă că sunt primii obligaţi să ţină cont de interesele celorlalţi, şi anume ale agricultorilor şi silvicultorilor. La rândul lor, aceştia din urmă nu pot nesocoti interesele cinegetice.

Armonizarea intereselor agricole şi silvice, pe de o parte, cu cele cinegetice, pe de altă parte, se realizează, de foarte mulţi ani în România, prin dimensiunea efectivelor optime, pe bază de raţionamente ştiinţifice, în structuri normale la unele specii de vânat. Această armonizare a intereselor este reflectată în aşa numitul echilibru agro-silvo-cinegetic.

Sunt lucruri cunoscute, asupra cărora nu insistăm.

Importante sunt câteva reguli de comportament vânătoresc ce decurg din contextul expus mai sus. Concis, câteva dintre aceste reguli le-am putea enunţa astfel:

· fii cât se poate de amabil cu ceilalţi utilizatori ai naturii;

· evită orice fel de prejudicii aduse, direct sau indirect, exploatărilor agricole şi silvice, fie că acestea sunt publice, fie că sunt private;

· participă la prevenirea pagubelor cauzate de vânat culturilor agricole, animalelor domestice şi regenerărilor silvice;

· despăgubeşte la timp proprietarii culturilor agricole, forestiere, animalelor domestice şi regenerărilor forestiere dacă le-aţi produs prejudicii, cu vinovăţie sau din culpă;

· nu polua în nici un fel mediul agricol şi silvic; adună tuburile de cartuşe trase şi resturile rămase;

· nu te ruşina să culegi astfel de resturi abandonate în pădure; contribui astfel la efortul care ar trebui să fie comun pentru toţi locuitorii planetei.

1.5. Fii bun ocrotitor al vânatului

Relaţia vânător-vânat trebuie să fie dominată, întotdeauna, de frâna raţiunii. Mai înainte de a face uz de armă, în calitate de vânător competent, eşti dator să cunoşti foarte bine starea populaţiilor de vânat, precum şi greutăţile pe care le are acesta de depăşit. Mai ales în perioada critică de iarnă, într-un habitat doar aparent natural, însă din ce în ce mai antropizat.

Prelevarea surplusului populaţional ar trebui să lase în teren efective optime, normal structurate, ce se impun a fi ocrotite şi îngrijite împotriva braconajului şi duşmanilor naturali şi ajutorate, inclusiv cu hrană complementară şi medicaţie, în perioadele critice din viaţa acestora.

Chiar dacă nu este considerat foarte etic amestecul nostru în viaţa vânatului, acest lucru este scuzabil şi acceptat în situaţiile critice pentru vânat, mai ales în habitatele degradate datorită unor acţiuni, mai mult sau mai puţin cugetate, ale factorului antropic.

Aşadar ocrotirea şi îngrijirea raţională a stocurilor de reproducţie este acceptată şi contribuie direct la creşterea ratei de supravieţuire, a surplusului natural şi a cotelor de recoltă.

Amestecul fără limită în viaţa vânatului nu este însă deloc etic, mai ales atunci când creează reflexe condiţionate acestuia, obişnuindu-l cu un mod leneş de viaţă şi un comportament nenatural, uneori greu reversibil. Altfel spus, când schimbă comportamentul său înnăscut şi se aduce vânatul în condiţii de cvasidependenţă faţă de factorul OM.

Plecând de la această concepţie relativ nouă, de reconsiderare a vânatului ca fiind sălbatic, dar obligat să vieţuiască într-un habitat din ce în ce mai antropizat, sistematizăm următoarele reguli de comportament vânătoresc:

· urmăreşte conservarea unor populaţii diversificate, optime şi sănătoase de vânat, în echilibru cu habitatul acestora;

· controlează cu grijă evoluţia cantitativă şi calitativă a fiecărei populaţii de vânat pentru o păstra permanent stocuri echilibrate de reproducători sălbatici;

· recunoaşte rolul esenţial al prădătorilor şi acceptă-i fără reticenţe ca şi concurenţi ai tăi la acelaşi surplus populaţional;

· alertează şi avertizează autorităţile competente în cazul apariţiei sau suspiciunii de apariţie a unor boli specifice vânatului;

· renunţă la populări cu animale debile, degenerate sau bolnave, care incumbă riscuri genetice şi sanitare;

· renunţă la practica lansărilor de vânat în teren, imediat, înaintea sau în timpul desfăşurării vânătorii;

· luptă deschis şi eficient contra braconajului;

· evită orice deranj inutil al vânatului în perioada de reproducere şi de creştere a progeniturii;

· militează pentru conservarea diversităţii habitatelor naturale, garant al perenităţii vânatului;

· luptă contra intenţiei de distrugere, în continuare, a zonelor umede, indispensabile vânatului de apă şi păsărilor migratoare;

· contribuie la refacerea habitatelor antropizate şi a zonelor umede, precum şi la amenajarea de remize pentru vânat, aşa încât acestea să satisfacă exigenţele vânatului tot timpul anului;

· conlucrează cu agricultorii şi silvicultorii pentru limitarea pagubelor produse de vânat, precum şi a practicilor acestora dăunătoare vânatului şi habitatelor acestuia.

1.6. Fii responsabil de actele tale

Deţinerea şi folosirea armei de vânătoare incumbă o anumită responsabilitate, inclusiv socială, de care trebuie să fii, fără sincope, conştient. Atât în timpul practicării vânătorii, cât şi în afara acţiunilor de vânătoare.

În timpul actului vânătorii armele trebuie purtate şi manipulate în aşa fel încât să nu creeze nici un moment de panică, nici chiar atunci când sunt descărcate. Când sunt încărcate, atenţia trebuie să fie infinit mai mare, fiindcă cu arma de vânătoare nu se poate greşi decât o singură dată, fie că este vorba de accident, fie că este vorba de autoaccident.

Arma de vânătoare, ca orice armă de foc, rămâne periculoasă şi în afara actului vânătorii, mai ales dacă ajunge, întâmplător sau nu, în mâini neautorizate.

Din motivele arătate se impun a fi reţinute câteva reguli elementare de siguranţă în păstrarea şi manipularea armelor de vânătoare, dintre care amintim:

A) În afara acţiunii de vânătoare:

· păstrează armele de vânătoare descărcate, fără piesa a III-a ori asigurate cu un sistem de blocare a mecanismului de dare a focului, încuiate într-un spaţiu corespunzător, autorizat de organele competente de poliţie; păstrează piesa a III-a şi muniţia în spaţii corespunzătoare, încuiate, separate de locul păstrării armei;

· păstrează documentele armelor, cu seriile acestora şi cu câte o fotografie a lor într-un loc separat;

· asigură-te că sistemele de asigurare a spaţiilor de păstrare a armelor şi a muniţiei nu sunt accesibile copiilor şi altor persoane neautorizate;

· nu încărca niciodată arma în interiorul casei;

· transportă armele de vânătoare demontate şi introduse în toc, inclusiv în maşina personală; nu purta niciodată arma încărcată în maşină;

· încuie maşina în care transporţi arme de vânătoare chiar în teren şi chiar dacă te îndepărtezi doar pentru scurt timp de lângă ea;

· verifică periodic buna funcţionare a armelor pe care le foloseşti, şi, în poligon, precizia, justeţea şi grupajul acestora;

· nu înmâna armele gonacilor sau altor persoane neautorizate.

· nu înmâna armele altor persoane autorizate decât descărcate.

B) În timpul vânătorii la goană:

· participă la vânătoare doar dacă ai permisele de armă şi de vânătoare vizate la zi şi dacă posezi sau ai semnat autorizaţia de vânătoare;

· foloseşte doar armele şi muniţia autorizată, adecvată speciei de vânat urmărite; la vânatul mare, cu excepţia cocoşului de munte, foloseşte doar muniţie cu proiectilul unic;

· poartă armele basculante frânte, cu închizătorul deschis cele cu repetiţie şi cu un cartuş aşezat curmeziş, cele semiautomate, doar cu ţevile în sus sau în jos, niciodată orizontal;

· nu încărca arma înainte de aşezarea în stand;

· asigură-te că muniţia pe care o posezi este compatibilă cu arma folosită;

· asigură-te că ţeava armei pe care te pregăteşti să o încarci nu este în vreun fel obturată;

· reperează standurile vecinilor şi ale altor participanţi la vânătoare şi asigură-te că şi ei ţi-au reperat poziţia,

imediat după ocuparea locului indicat de organizatorul vânătorii;

· nu schimba poziţia standului şi nu părăsi standul indicat de organizator pe perioada goanei; în cazuri de necesitate, atenţionează vecinii înainte de eventuala deplasare din stand;

· încărcă arma basculantă doar cu ţevile îndreptate spre sol, iar arma cu ţevi fixe doar cu ţevile îndreptate în sus;

· nu lăsa arma încărcată jos şi nu o sprijini niciodată în echilibru nesigur; arma încărcată se ţine întotdeauna în mână;

· nu atinge trăgaciul decât în momentul în care te-ai hotărât să tragi;

· nu încerca să apeşi pe trăgaci când ai echilibrul picioarelor nesigur;

· nu ţine niciodată câinele legat de picior ori de cartuşieră, fiindcă te poate dezechilibra la vederea vânatului;

· stai liniştit în stand, nu face mişcări şi nu produce zgomote inutile, nu fuma şi nu consuma băuturi alcoolice care-ţi pot diminua atenţia, concentrarea şi reflexele;

· nu trage în vânatul neidentificat, în vânatul aflat dincolo de limita eficacităţii focului şi nici în vânatul care se îndreaptă spre vecin; doar dacă vecinul îşi epuizează şansele, trăgând toate focurile din armă, îl poţi dubla;

· la eventuala apariţie a ursului în goană, atenţionează-l din timp prin gesturi vizibile şi eventual prin zgomote discrete; ursul trebuie prevenit, nu surprins de la mică distanţă, fiindcă în astfel de situaţii poate ataca ;

· nu trage niciodată, sub nici un motiv, pe direcţia standurilor sau sub unghiuri mai mici de 300 faţă de linia acestora; ia în calcul posibilele ricoşeuri;

· nu urmări niciodată vânatul cu arma la ochi peste linia standurilor;

· nu mai trage în faţă cu arma lisă când gonacii s-au apropiat la 120 m în pădure şi 200 m în câmp deschis; pentru arma cu glonţ, aceste interdicţii sunt mai mari, de cca. 200 m în pădure şi 500 m în câmp deschis;

· nu face economie de cartuşe şi repetă focul pentru a da lovitura de graţie vânatului rănit, care încă se chinuie, pentru a-i curma cât mai curând suferinţa;

· nu pleca din stand decât la sfârşitul goanei în momentul în care vânătorii şi gonacii care se retrag pe lângă locul ocupat au ajuns în dreptul tău;

· descarcă arma înainte de părăsirea standului pentru strângerea vânatului;

· străduieşte-te să aduni lângă stand vânatul împuşcat, singur sau ajutat de gonaci; aşază vânatul lângă stand, pe partea dreaptă, cu penele sau blana parţial curăţate ori transportă-l în mână, în cazul vânatului mic, la locul de adunare;

· nu porni în urmărirea vânatului mare rănit decât după încuviinţarea organizatorului, însoţit sau nu de personal cu experienţă, după cum se va hotărî.

C) În timpul vânătorii individuale:

· nu încărca arma decât în terenul de vânătoare, după efectuarea verificării armei şi muniţiei folosite;

· păşeşte atent, în linişte, şi ai foarte mare grijă să nu-ţi pătrundă corpuri străine în ţeava armei;

· la trecerea peste obstacole sau prin locuri dificile descărcă-ţi arma şi reîncarcă-ţi-o după ce le-ai depăşit;

· dacă vânezi cu câini, nu-i lăsa să deranjeze inutil alte specii de vânat decât cele căutate;

· dacă foloseşti chemători, nu abuza de acestea, fiindcă s-ar putea să sperii vânatul şi să deranjezi inutil terenul.

1.7. Fii bun camarad de vânătoare

Când ieşi în terenul de vânătoare singur sau numai însoţit de câinele tău îţi poţi permite orice libertate care nu încalcă hotarele legii, ale omeniei şi ale eticii vânătoreşti.

Dacă vânezi însă în societate, trebuie să respecţi regulile vânătoarei în grup mai mare ori restrâns. Mai trebuie să fii şi disciplinat, fiindcă indisciplinaţii provoacă discuţii, neînţelegeri, certuri şi chiar pot pune în pericol viaţa camarazilor.

Altfel spus, în societate trebuie să fii un bun camarad.

Camaraderia este o obligaţie morală a fiecărui vânător.

Dincolo de legi şi de statute, între vânători, cunoscuţi şi necunoscuţi, se stabilesc imediat ce se întâlnesc şi se perpetuează sentimente de caldă fraternitate şi de respect reciproc, care rezidă mai mult dintr-o legătură de suflet decât dintr-una bazată pe interese comune.

Această camaraderie reiese şi din diverse reguli vânătoreşti, statornicite ca norme nescrise în vânătoare sau ca norme de etică vânătorească, greu de redat în totalitatea şi în complexitatea lor. Ele trebuie cunoscute totuşi şi respectate, pentru a nu risca posturi neplăcute sau chiar penibile.

Este motivul pentru care le vom reaminti concis, după logica succesiunii momentelor în organizarea unei vânători, fiind obligat moral să le respecţi:

· participă la vânătoare şi la întâlnirile vânătoreşti în haine adecvate; adică în haine potrivite pentru vânătoare, practice şi curate; sunt de-a dreptul ridicole înzorzonările exagerate, costumele civile şi echipamentul militar; la fel ca şi hainele vânătoreşti murdare, peticite, afumate ş.a.m.d.;

· respectă locul, data şi ora de întâlnire pentru vânătoare; ar fi o necuviinţă din partea ta să te laşi aşteptat de camarazi;

· nu face invitaţii la alţi vânători, mai ales dacă la rândul tău eşti invitat la vânătoare, fără acceptul prealabil al organizatorului vânătorii;

· dă bineţe vânătorilor la punctul de întâlnire şi doreşte sincer o zi plăcută de vânătoare;

· ascultă cu atenţie punerea în temă şi instructajul făcut de organizatorul vânătorii, care trebuie să fie întotdeauna unul singur, anunţat de la începutul acesteia; este mai bine să întrebi de două ori, decât să greşeşti, ulterior, o singură dată;

· înţelege că ritmul deplasării, spre locul de vânătoare ori spre ţiitori, nu-l imprimă cel mai înzestrat fizic dintre vânători, ci cel mai în vârstă sau cel mai puţin rezistent dintre aceştia; nimic nu poate fi mai potrivnic camaraderiei decât lipsa de consideraţie a vânătorilor pentru colegii lor aflaţi în situaţia de a se deplasa greoi, cu picioarele şi cu inima obosite de trecerea anilor;

· respectă, pe perioada deplasării spre ţiitoare, mersul în şir indian şi legea tăcerii; de asemenea, nu face zgomot şi nu te mişca inutil în ţiitoare, nu fuma şi abţine-te de la orice gest care ar putea speria vânatul, afectând şansele şi deranjând astfel vânătorii învecinaţi;

· oferă la aşezarea în ţiitori, cu tot tactul necesar, cele mai apropiate locuri, la care se ajunge cel mai uşor, vânătorilor în vârstă, celor bolnavi sau celor cu alte afecţiuni care le îngreunează deplasarea;

· poartă întotdeauna arma de vânătoare ca şi cum ar fi încărcată, deoarece nici o senzaţie nu poate fi mai şocantă pentru un camarad decât o armă cu ţeava îndreptată în direcţia lui; cu atât mai puţin pot fi trecute cu vederea glumele de prost gust făcute cu arma îndreptată spre om;

· ocupă locul în ţiitoare conform numărului tras la sorţi sau la indicaţia organizatorului, după caz, şi mulţumeşte-i acestuia pentru locul oferit chiar dacă locul nu-ţi inspiră încredere; aşadar, trebuie să fii întotdeauna disciplinat şi politicos cu organizatorul vânătorii, pentru a te bucura de un tratament similar din partea acestuia;

· respectă, cu sfinţenie, regula din bătrâni conform căreia vânatul mic aparţine vânătorului care a tras ultimul foc, bineînţeles dacă animalul mai fugea încă, nu este cazul vânatului care se zbate pe loc sau se mai târăşte fără posibilitate de a se mai ascunde; vânatul mare aparţine însă vânătorului care a tras primul foc mortal, în urma căruia ar fi fost, cu certitudine, recuperat; nu este cazul vânatului uşor rănit, care prin deplasarea la mare distanţă s-ar pierde;

· oferă vecinului vânatul mic la care aţi tras concomitent, dacă acest vânat a fost mai aproape de vecin; elegant este, în astfel de situaţii, să adresezi şi scuze vecinului pentru faptul de a te fi grăbit; când situaţia este inversă dar vecinul nu cunoaşte regula, când este începător sau când insistă că este singurul care a lovit vânatul, trebuie, de asemenea, să îl oferi cu resemnare pentru a se evita discuţii penibile; mulţumirea ta nu trebuie să conste în numărul mare de piese doborâte, ci în modul în care le-ai dobândit şi în purtarea ta;

· arată-te îndatoritor faţă de vecini, oferindu-le ajutor la căutarea vânatului căzut în desişuri sau rănit, dar să-i ajuţi efectiv numai dacă aceştia încuviinţează să o faci;

· arată-te îndatoritor faţă de camarazi, oferindu-le sub formă de împrumut cartuşe, atunci când aceştia nu mai au; oferă-le orice sprijin în situaţia în care aceştia au nevoie de ajutor şi îl acceptă;

· preţuieşte ajutorul câinilor de vânătoare ai camarazilor şi abţină-te de la comentarii, mai ales nedrepte, pe seama acestora; nu da semne de vizibilă nerăbdare şi nu comite greşeala de a propune abandonarea câinilor pierduţi sau a celor care întârzie să se reîntoarcă din teren; hotărârea trebuie să aparţină stăpânilor acestora, care au la rândul lor obligaţia morală să se gândească la camarazii lor şi la restul programului de vânătoare;

· consideră paznicul de vânătoare, chiar dacă acesta este remunerat să presteze un anumit serviciu în slujba vânătorilor, ca pe oricare altul dintre camarazi în ziua de vânătoare; numai retribuţia nu poate răsplăti efortul acestuia pentru sporirea şanselor de reuşită a vânătorii; o mână întinsă în semn de mulţumire şi de apreciere constituie un gest firesc, care-l obligă şi mai mult, pe viitor; paznicii necorespunzători sau neînţelegători trebuie eliminaţi, nu jigniţi;

· apreciază strădania şi efortul gonacilor, oameni cărora le datorezi în mare parte izbânzile din ziua de vânătoare; ca şi în cazul paznicilor de vânătoare, aceştia aşteaptă, în afara retribuţiei, un tratament uman din partea vânătorilor; ei îşi doresc aprecierea celor pentru care trudesc, apreciere care îi obligă pe viitor;

· nu face glume pe seama vânătorilor cătrăniţi din cauza lipsei de noroc sau a lipsei de formă din ziua de vânătoare; şi tachinările sunt uneori prea mult în astfel de situaţii.

Desigur că regulile de bună camaraderie nu se limitează la cele expuse. Gândeşte-te totuşi cum ţi-ar place ţie să se comporte camarazii cu tine şi vei şti cu siguranţă ce atitudine să adopţi într-o atare situaţie, completând astfel regulile omise.

1.8. Respectă vânatul viu şi pe cel împuşcat

Oricum ar fi vânatul, viu sau împuşcat, el trebuie să se bucure de un tratament corespunzător unui adversar autentic. Fiindcă doar adversar, nicidecum duşman, poate fi considerat vânatul, din moment ce lupta, de altfel inegală, este declanşată întotdeauna din iniţiativa vânătorului, atunci când acesta porneşte în căutarea, urmărirea şi hăituirea vânatului, cu intenţia de a-l dobândi. Se deschide astfel posibilitatea unei lupte în care vânatul devine, fără voia sa, adversarul vânătorului.

În această luptă, dusă cu armele fiecăruia, pe care nu vânatul a declanşat-o, vânătorul nu riscă decât cel mult o dezamăgire trecătoare,pe când vânatul este forţat să rişte totul, adică viaţa, bunul său cel mai de preţ. În plus, în lupta dintre vânătorul con-temporan, dotat cu un întreg arsenal de cunoştinţe, instru-mente de ademenit vânatul, arme de vâ-nătoare, de foarte multe ori nejustificat de performante, go-naci şi câini pe de o parte, şi vânat, apărat exclusiv de simţurile sale fine, instinctele de sălbă-ticiune şi mijloacele native de apărare (fugă, zbor, gheare şi colţi), pe de altă parte, a apărut în timp un decalaj tot mai inechitabil.

De aceea, legiuitorul şi vânătorii conştienţi de decalajele şi inegalitatea mijloacelor de luptă, au statuat în timp o serie întreagă de reguli scrise şi nescrise ale vânătorii, toate în ideea de a-i acorda şi adversarului o şansă, iar vânătorilor un palid argument de fair-play.

Prin interzicerea şi blamarea metodelor şi mijloacelor prea facile de vânătoare, lipsite de bărbăţie şi sportivitate, nu s-a încercat şi nu se încearcă decât forţarea respectării normelor de etică în vânătoare.

Regulile ne-scrise referitoare la acest aspect sunt în mare parte cunoscute. Orice vânător demn le respectă şi refuză orice act de vânătoare contrar sportivităţii şi eticii de care am făcut vorbire. Mai există însă şi reguli noi sau reguli neluate în seamă de nevolnici, a căror reamintire se impune de fiecare dată când abordăm un astfel de subiect.

De la opreliştea de a vâna în trecut dropiile pe timp cu polei, când acestea nu se puteau ridica în zbor, până la interzicerea împuşcării urşilor la nadă, legile nescrise ale vânătorii au evoluat continuu - din simţ cavaleresc, din bun simţ şi din omenie - în paralel cu modernizarea mijloacelor de vânătoare. În general, vânătorii se abţin să vâneze atunci când condiţiile naturale slăbesc vânatul sau îi diminuează drastic şansele de supravieţuire ori în condiţii de concentrări exagerate, care favorizează prelevări excesive şi neselective.

Exemplificativ numai, vor fi reamintite cele mai cunoscute interdicţii de a trage:

· în iepurii care stau pe culcuş ori în cei opriţi din fugă să prospecteze împrejurimile;

· în fazanii care s-au oprit pe loc, fug pe jos ori stau pe cracă;

· în potârnichile şi în sitarii aflaţi pe sol;

· în păsările de baltă aşezate pe apă;

· în iepuri, în fazani şi în potârnichi de la apusul până la răsăritul soarelui ori la pândă;

· în căpriori, în cerbi comuni, în cerbi lopătari şi în capre negre la sărării, la adăpători şi la hrănitori;

· în urşi din observatoare complet închise ori la locurile de nădire, unde li se creează reflexe condiţionate;

· în femela mamă şi în cea conducătoare de grup (cârd, ciurdă, ciopor); mai ales în cazul mistreţului, scroafa conducătoare şi femelele mame se impun a fi cruţate;

· în păsări care au pui nezburători şi în pui mai înainte de a putea zbura uşor;

· în prepeliţele şi potârnichile care atrag câinii prefăcându-se rănite, deoarece cu certitudine sunt mame şi au pui în preajmă;

· în mistreţii blocaţi în nămeţi, aflaţi în imposibilitatea de fugă;

· în vânatul care, împins de foame, intră în sate ori în cel care, în caz de inundaţii, îşi găseşte salvarea pe movile, ridicături etc.

Tot din motive de etică, vânătorii corecţi au renunţat să mai utilizeze metodele de captură masive şi neselective. De exemplu, ei nu trag la grămadă sau în stol, nu exagerează nici în privinţa vânătorii în cerc şi nici a vânătorilor colective, întrucât toate acestea sunt prea eficiente şi lasă prea puţine şanse de scăpare vânatului, transformând vânătorul în simplu puşcaş. De asemenea, vânătorii corecţi se abţin să tragă peste distanţele eficiente de foc, pentru a nu răni inutil vânatul în speranţa că poate au vreo şansă să-l dobândească..

Tot etica vânătorească obligă vânătorul să-şi recupereze vânatul împuşcat (de pe apă, din desişuri etc.) şi pe cel rănit. Vânătorului nu-i este îngăduit să tragă în condiţii în care nu are certitudinea că poate recupera vânatul. Gestul de a trage oricum şi de a lăsa vânatul împuşcat abandonat în teren este considerat mai mult decât nesăbuit.

Aşa este considerată şi abandonarea vânatului rănit, care trebuie urmărit cu perseverenţă şi găsit pentru a i se da lovitura de graţie, curmându-i-se astfel suferinţele cauzate de focul insuficient de atent tras. Numai că, la urmărirea vânatului mare, sunt anumite reguli de cunoscut şi de respectat, care, într-un anume fel, au legătură tot cu etica vânătorului. Graba de a urmări vânatul mare rănit, imediat după focul de armă, poate avea un efect contrar celui scontat, deoarece vânatul mare odată ridicat se duce departe, diminuând şansele vânătorului de a-l mai găsi şi de a-i mai da lovitura de graţie.

Urmărirea vânatului mare rănit este în general o treabă anevoioasă, care cere cunoştinţe, răbdare şi curaj, mai ales în cazul ursului şi al mistreţului. De aceea, în astfel de situaţii se impune a fi acceptat ajutorul paznicului de vânătoare sau al unui camarad cu experienţă pentru a nu risca pierderea vânatului rănit şi moartea acestuia în chinuri ori schilodirea lui pentru tot restul vieţii.

Pentru evitarea unor astfel de situaţii neplăcute, este de preferat ca vânatul să se ducă neatins decât să fie rănit. Ai făcut totul pentru a-l dobândi, dar n-a fost să fie aşa. Bucură-te că sorţii i-au fost favorabili vânatului şi nu l-ai rănit. Altădată şansa va fi probabil de partea ta.

Regulile de etică vânătorească privesc însă şi vânatul împuşcat. Şi acesta trebuie respectat ca un adversar corect învins, care a plătit cu viaţa înfrângerea, iar în continuare, atunci când sorţii biruinţei revin vânătorului, vânătorul trebuie manipulat şi onorat după tradiţiile vânătoreşti.

Câteva reguli nescrise, referitoare la vânatul împuşcat se reamintesc, tot exemplificativ, pentru a se cunoaşte şi respecta:

· adună vânatul mic împuşcat lângă ţiitoare şi aranjează-l ordonat, aşezat pe partea dreaptă, într-un loc curat, cu penele şi cu părul curăţite şi netezite, pentru a fi strâns ulterior de cei stabiliţi de organizatori în acest scop ori transportă-l singur la locul de adunare; nu introduce niciodată vânatul mic în tolbă sau în rucsac, pentru a nu lăsa nici un moment bănuiala că ţi-ai dori să-l însuşeşti, pe furiş;

· în faţa vânatului mare căzut descoperă-te câteva clipe şi rămâi căit, cu gânduri de preţuire şi milă; această scurtă ceremonie de cinstire, care poartă denumirea de „priveghiul vânatului”, te onorează; numai după aceea îl poţi aşeza pe partea dreaptă, îl poţi lua în primire şi ţi se poate oferi crenguţa de brad, de molid, de gorun sau de arin înmuiată în sângele vânatului plantivor, pentru a o purta la pălărie; şi numai după acest ceremonial este permisă strângerea vânatului pentru tablou;

· nu-ţi este admisă, sub nici un motiv, sluţirea vânatului împuşcat, prin smulgerea părului din coamă sau a penelor din coadă mai înainte de împărţirea vânatului din tolbă;

· nu admite lovirea vânatului împuşcat cu bâta sau cu picioarele, şi nici adresarea de injurii acestuia, fapte care dovedesc lipsă de înţelegere şi de bun simţ din partea celor ce le săvârşesc;

· nu păşi peste vânatul căzut şi consideră nevrednice de vânător fotografiile călare pe vânat sau cu piciorul pus ostentativ pe acesta;

· nu face glume proaste pe seama vânatului împuşcat, nu-l mutila sub nici un motiv şi nu-l fotografia în posturi hilare (cu şapca pe cap, cu pipa în gură); toate acestea sunt considerate cel puţin necuviinţe grave la adresa vânatului;

·  foloseşte vânatul împuşcat, nu-l strica degeaba; aceasta constituie o altă problemă de etică vânătorească, vânătorul fiind obligat să utilizeze cât mai bine posibil vânatul ucis; nu este admisă însă vânătoarea în spirit lucrativ (profitabil economic).

1.9. Respectă obiceiurile de după focul de armă

După focul de armă vânatul rămâne sau se duce, teafăr ori rănit. Alte variante nu sunt.

Bineînţeles că vânătorii îşi doresc, fără excepţie, o lovitură eficientă şi clară. Când este să fie aşa, vânatul cade în foc sau la mică distanţă, vânătorului rămânându-i obligaţia de a-l strânge lângă stand.în cazul vânatului mic, ori de a-l lua în posesie, în cazul vânatului mare.

Luarea în posesie a vânatului mare se face prin aşezarea acestuia pe partea dreaptă şi marcarea lui cu tubul cartuşului tras.

Când este vorba de vânat mare copitat, luarea în posesie se face tradiţional prin culcarea acestuia pe partea dreaptă şi marcarea posesiei lui printr-o crenguţă ruptă de brad, molid, stejar sau anin, aşezate deasupra omoplatului vânatului dobândit. Dacă este vorba de mascul, crenguţa se aşază cu baza (partea ruptă) spre cap, iar dacă este vorba de femelă crenguţa se aşază invers cu vârful în această direcţie. Mai înainte de luare în posesie, vânătorul se descoperă în faţa vânatului şi rămâne într-un scurt priveghi al vânatului dobândit.

După luarea în posesie a vânatului mare plantivor, vânătorul îi aşază în gură „ultima îmbucătură”, constând dintr-o ramură sau mai multe cu frunze verzi. Atenţie că acest obicei se practică exclusiv pentru masculi!

Însoţitorul vânătorului, paznicul de vânătoare ori organizatorul vânătorii va oferi în continuare vânătorului o ramură din speciile forestiere arătate, pe care o unge în prealabil de sângele vânatului împuşcat. Crenguţa se oferă cu mâna stângă pe propria pălărie ori pe lama cuţitului, niciodată cu mână goală. Odată cu oferirea crenguţei felicită vânătorul, iar acesta primeşte crenguţa şi mulţumeşte însoţitorului său. Apoi aşază crenguţa la pălărie, semn vizibil că a avut noroc în ziua respectivă de vânătoare.

Dacă vânatul pleacă rănit, lucrurile se complică.

Vânătorul va marca pentru început două locuri: locul din care a tras, cu o crenguţă parţial curăţată înfiptă vertical, şi locul în care a fost vânatul când a tras cu o crenguţă necurăţată, înfiptă de asemenea, vertical.

Lângă crenguţa necurăţată înfiptă vertical se mai aşază două sau trei crenguţe după caz, prin care se dau informaţii despre sexul exemplarului şi direcţia în care a plecat.

Astfel:

· dacă s-a rănit un mascul, la baza crenguţei înfipte vertical se aşază încă o crenguţă orientată cu partea ruptă (baza) spre direcţia în care a plecat vânatul şi încă o crenguţă mai mică, orientată perpendicular pe aceasta, la capătul opus (la vârful crenguţei);

·  dacă s-a tras într-o femelă, atunci crenguţa care se aşază la baza celei înfipte vertical se orientează cu vârful pe direcţia în care a plecat vânatul, iar crenguţa mai mică se aşază perpendicular pe aceasta;

·  dacă direcţia în care a fugit vânatul nu se cunoaşte, atunci la unul din capetele crenguţei, în funcţie de sex, se aşază două crenguţe mici cu vârfurile în sensuri diferite.

La urmărirea vânatului mare rănit se mai folosesc şi alte semne:

· două crenguţe încrucişate, semn că cei care vin din spate trebuie să se oprească şi să aştepte;

·  două crenguţe încrucişate parţial curăţate, semn că urmărirea poate continua;

·  o crenguţă curăţată făcută cerc, agăţată la loc vizibil, în semn de atenţionare (alarmă).

Dacă vânatul rănit a fost găsit mort, urmează priveghiul şi luarea în primire. Dacă nu este mort, i se dă lovitura de graţie, apoi urmează ceremonialul descris. Există şi o excepţie: dacă vânătorul a fost ajutat de un camarad, crenguţa care simbolizează victoria vânătorului se rupe în două şi se poartă de fiecare dintre cele două persoane la pălărie. Aşa se procedează uneori şi atunci când vânatul ar fi fost pierdut fără focul de armă al vecinului.

Tabloul de vânătoare constă în aşezarea vânatului, la sfârşitul zilei de vânătoare, pe partea dreaptă, în linii succesive, după un anumit tipic.

La vânătorile de vânat mic, pe primul rând se aşază vulpile, apoi celelalte specii prădătoare (pisici, jderi, dihori etc.), întotdeauna de la dreapta spre stânga, cu coada potrivită perpendicular pe corpul animalului (în unghi drept). În rândul doi se aşază iepurii, iar în rândul trei fazanii, separat cocoşii şi separat făzăniţele În rândul patru se aşază potârnichile, sitarii şi alt vânat cu pene, dacă sunt mai multe asemenea exemplare. Dacă nu sunt, acestea se aşază în prelungirea fazanilor. De la dreapta spre stânga, tot la a zecea piesă se scoate mai în faţă.

Când totul este gata, vânătorii se aşază în faţa vânatului, puţin în spatele organizatorului, cu vedere spre vânat, iar gonacii în spatele vânatului, împreună cu personalul de teren angajat pentru paza, ocrotirea şi îngrijirea vânatului.

La vânătorile mixte, desfăşurate la goană, vânatul împuşcat se aşază într-o ordine puţin diferită. În primul rând se aşază mistreţii, în ordinea descrescândă a mărimii acestora, de la dreapta spre stânga, indiferent de sex. În rândul doi se aşază vânatul prădător, în ordinea: lup, râs, vulpe, pisică sălbatică etc.

La vânătorile la care se împuşcă atât vânat mare, cât şi vânat mic, vânatul se aşază pe rânduri astfel:

· în primul rând se aşază mistreţii;

· în rândul doi se aşază prădătorii, de la dreapta la stânga, în ordinea amintită;

· în rândul trei se aşază iepurii;

· în rândul patru se aşază fazanii şi alte păsări.

De reţinut că niciodată nu se aşază vânatul plantivor cu cel prădător pe acelaşi rând, niciodată piesele din tablou nu trebuie să se atingă între ele şi în nici un caz nu este admisă păşirea peste vânat, nici chiar atunci când se aşază vânatul în tablou. De aceea, rândurile vor fi distanţate la cca. 0,5 – 0,8 m distanţă unele de altele.

Nu este admisă nici călărirea vânatului şi nici punerea piciorului ostentativ pe acesta, considerându-se grave necuviinţe. Cu atât mai puţin se poate accepta fotografierea vânătorului în astfel de poziţii.

Împărţirea vânatului se face de regulă din tabloul de vânătoare. Vânătorii sunt aşezaţi în faţa acestui tablou iar gonacii şi personalul în spate, păstrând împreună un moment de reculeger.

Apoi organizatorul vânătorii, după câteva sunete de corn prin care marchează sfârşitul vânătorii, adresează cuvinte de mulţumire şi apreciere participanţilor – vânători, paznici de vânătoare şi gonaci - face unele observaţii utile pentru viitor şi procedează la împărţirea vânatului.

Regulile sunt suficient de bine statornicite şi în această privinţă.

· trofeele, mai exact coarnele, colţii şi blănurile, aparţin vânătorului care a dobândit vânatul;

· vânatul mic în blană sau carnea vânatului mare se împarte, în mod egal, tuturor vânătorilor participanţi la vânătoare.

Regula împărţirii vânatului mic sau a părţii care se cuvine din vânatul mare tranşat se stabileşte de organizator sau prin tragere la sorţi, după cum se cade de acord.

De obicei, organizatorul îmbie pe rând - într-o ordine care favorizează invitaţii, bătrânii, pe cei mai buni dintre camarazi sau pe alţii - să-şi ia fiecare vânatul sau partea sa de vânat. Încercarea de alegere a vânatului sau de cântărire a părţii de vânat care i se cuvine, precum şi alte asemenea gesturi ce dovedesc lăcomie, nu sunt de acceptat. Regula nescrisă obligă fiecare vânător să primească ceea ce a tras la sorţi sau ceea ce i se oferă, nu ceea ce a împuşcat, fiind obligat de buna cuviinţă să-i mulţumească organizatorului, chiar dacă în sinea sa este nemulţumit. Excepţie se poate face doar în cazurile speciale, când este vorba de primul vânat şi se pune problema naturalizării piesei ori în alte asemenea cazuri, dar aceasta numai cu încuviinţarea prealabilă a organizatorului.

Eviscerarea vânatului rămas pentru valorificare, înainte sau după organizarea tabloului de vânătoare, trebuie făcută cu decenţa necesară, după ritualul unei operaţii care necesită cunoştinţe şi îndemânare. Nimic nu poate umbri mai mult frumuseţea unei zile de vânătoare decât măcelărirea inutilă a vânatului sau expunerea fetuşilor la vedere ori aruncarea acestora la câini.

Urmează, în final, masa vânătorească.

Botezul vânătorului este un ritual care marchează intrarea vânătorului începător în categoria vânătorilor recunoscuţi. Se practică pentru fiecare specie principală de vânat, până la capră neagră. După ce vânătorul a fost botezat ca vânător de capre negre, nu mai poate fi botezat la nici o altă specie.

Indiferent de diversele puncte de vedere, botezul vânătorului se face cu nuiaua şi niciodată foarte blând, pentru ca momentul să nu fie uitat. Cu acest prilej este bine să se amintească proaspătului vânător că „focul greşit doare cu mult mai tare decât nuiaua primită, motiv pentru care decât să tragă prost, mai bine să se lase de vânătoare”.

I se mai pot reaminti, cu acest prilej, şi câteva amănunte plăcute sau mai puţin plăcute din viaţa sa de proaspăt vânător, apoi în numele zeiţei Diana este botezat prin 3 lovituri consecutive, la spate, cu o nuia subţire.

Naşul este ales de vânător, nu desemnat, dintre vânătorii cei mai destoinici, obligatoriu botezat la specia de vânat pentru care este botezat noul vânător. De obicei, atunci când se dau loviturile cu nuiaua, se trag şi focuri de armă în sus.

1.10. Cinsteşte vânătoarea şi ziua vânătorului

Cu tabloul de vânătoare şi împărţirea vânatului din tablou ziua de vânătoare se apropie de sfârşit. Doar masa vânătorească mai poate prelungi plăcerea vânătorii.

Fie că este vorba despre o masă organizată la o cabană, canton sau un local specific, fie că vânătorii pun în comun, în jurul unui foc aţâţat ad-hoc, merindele aduse în tolbă de acasă, masa vânătorească se transformă într-un moment de destindere, de relaxare şi de voie bună, propice comunicării deschise şi împrietenirii trainice.

Pentru unii dintre participanţii la vânătoare, acesta pare să fie momentul cel mai plăcut şi motivul principal al prezenţei lor în teren. Pentru alţii, motivul prezenţei în teren îl poate constitui refugierea în natură, plimbarea în aer curat sau pur şi simplu dorinţa de a vâna.

Oricare ar fi motivul participării la vânătoare, prezenţa la masa vânătorească comună se constituie într-un fel de obligaţie, devenită tradiţie în timp.

Niciodată nu au fost agreaţi vânătorii care s-au grăbit să-şi ia vânatul repartizat şi să se retragă în sânul familiei. Nici cei care s-au retras să îşi consume izolaţi ceea ce şi-au adus în tolbă. Cu atât mai puţin cei care şi-au făcut un obicei din a pofti la merindele altora, fără să le pună în comun şi pe ale lor.

Butelcuţele trecute din mână în mână au partea lor de contribuţie la înveselirea climatului şi dezlegarea limbilor.

Numai că şi în cazul unor astfel de mese vânătoreşti trebuie păstrată măsura, fiindcă:

· limbuţia nu este o podoabă a vânătorului, după cum nu sunt agreate nici glumele grosolane şi obscene; doar limbajul specific şi glumele bune sunt sarea şi piperul unei atmosfere vânătoreşti plăcute;

· nici lăudăroşenia şi nici minciuna nu se potrivesc unui vânător corect; cu timpul, nimeni nu va mai crede un vânător mincinos, nici chiar atunci când va susţine adevăruri;

· păcălelile prieteneşti, făcute fără răutate, sunt binevenite în societatea vânătorească; nu şi tachinările exagerate sau glumele tendenţioase;

· înjurăturile, semn de fire dură, se impun a fi eliminate din limbajul vânătoresc;

· invidia, care este un mare păcat, se impune a fi şi ea uitată ca atitudine la vânătoare, deoarece face rău tuturor şi mai ales invidiosului.

Ca în orice colectivitate, vânătorii trebuie să aibă răbdare să şi asculte, nu numai să vorbească. Aşa pot contribui, în mai mare măsură, la o atmosferă prietenească şi astfel se vor face plăcuţi ei înşişi.

Atât la organizarea mesei, cât şi la curăţarea locului acesteia de resturile rămase, trebuie să contribuie toţi participanţii. Este considerat un afront pentru natură lăsarea locului, unde s-a servit masa, murdărit de resturile rămase de la ospăţ. La fel trebuie considerat şi gestul lăsării cartuşelor trase în ţiitoare. Fără îndoială, că în afara regulilor vânătoreşti prezentate, există multe alte obiceiuri care se impun a fi cunoscute şi respectate. Sunt obiceiuri tradiţionale care fac parte, într-un anume fel, din patrimoniul culturii cinegetice autohtone, faţă de care există permanenta noastră obligaţie morală de a o îmbogăţi.

Ziua vânătorului este, deocamdată, pentru vânătorii din România doar un început. Acest început se încearcă a fi statuat printr-un act juridic cu putere de lege. În acest sens a fost propusă ziua de 20 septembrie, înscrisă în calendarul ortodox ca zi a Sfântului Eustaţiu. Propunerea a avut în vedere legenda conform căreia Eustaţiu Plachia, pe când urmărea un cerb, a văzut între coarnele acestuia, după ce l-a strâmtorat pe o stâncă, o cruce luminată de o aureolă cerească pe care strălucea Mântuitorul răstignit şi a auzit un glas divin întrebându-l: Plachia de ce mă goneşti? Surprins şi speriat, vânătorul a îngenuncheat şi s-a rugat: Doamne, învaţă-mă ce să fac. Răspunsul a fost următorul: Lasă-i viaţa acestui animal, du-te caută un preot şi te botează. Urmând îndemnul Mântuitorului, Eustaţiu a rămas o pildă de neuitat până în zilele noastre.

Legenda rămâne doar legendă, dar şi motiv pentru stabilirea datei „Zilei vânătorului” în 20 septembrie.

Desigur că intenţia de a statua şi în România această zi depinde de sensibilitatea parlamentarilor faţă de patrimoniul nostru cultural-cinegetic şi faţă de patrimoniul nostru cultural în general.