Cod De Etica Vanatoreasca Cpitolul II

Capitolul II

Etică în concepţia vânătorii durabile

3.1. Vânătoare durabilă

Vânatul este considerat în prezent „resursă naturală regenerabilă”, iar vânătoarea se poate practica acum doar în condiţiile respectării principiului „durabilităţii”. Concepţia, aparent nouă, tinde să se generalizeze datorită convenţiilor şi acordurilor internaţionale care privesc mediul şi exploatarea florei şi faunei sălbatice.

Plecând de la această concepţie, potrivit căreia trebuie să urmărim prioritar conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc, a efectivelor şi a calităţii acesteia, în contextul conservării biodiversităţii generale, vânarea speciilor cu evoluţie normală s-a limitat la nivelul surplusului populaţional, iar a celorlalte, care sunt ameninţate cu dispariţia, doar la acele exemplare care produc prejudicii.

Ideal ar fi ca, în continuare, prelevarea categoriilor de exemplare precizate să se facă în sensul acţiunii naturii, adică prin extragerea cu prioritate a ceea ce aceasta oricum ar elimina (exemplare accidentate, bolnave, degenerate, semidomesticite etc.).

Privită în acest mod, vânătoarea poate contribui efectiv la conservarea biodiversităţii speciilor de vânat, datorită interesului vânătorilor localnici – motivaţi social, dar în secundar şi economic, pe termen lung – de a lăsa generaţiilor viitoare moştenirea naturală rămasă de la înaintaşi.

Acest punct de vedere, mai puţin nuanţat însă, a fost exprimat ca principiu în Rezoluţia nr. 882 – referitoare la importanţa vânătorii pentru regiunile rurale ale Europei, adoptată în 1987 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Acelaşi principiu, al utilizării durabile a resurselor naturale regenerabile, a fost recunoscut formal şi prin Declaraţia Principiilor Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), adoptată în timpul Congresului Mondial de la Aman, din anul 2000.

Fiind exprimat şi recunoscut astfel, principiul exploatării durabile a vânatului – care constituie în fapt o recunoaştere oficială internaţională a rolului pe care l-au jucat şi îl pot juca vânătorii în menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic – trebuie reflectat în reglementările naţionale şi respectat întocmai.

Există însă suficiente exemple care să justifice temerea că, în ţările cu economie în curs de tranziţie precum România, această resursă naturală regenerabilă ar putea fi, în anumite situaţii, supraexploatată. Din interese economice de moment s-a mai renunţat şi se mai poate renunţa conştient la anumite exigenţe ecologice sau, pur şi simplu, pot fi scăpate de sub control unele acţiuni de prelevare a surplusului populaţional, ceea ce ar putea pune în pericol evoluţia efectivelor şi a calităţii unor populaţii de vânat (în România: ursul, capra neagră, cerbul şi anumite specii de păsări migratoare) ori prestigiul managerilor din activitatea de vânătoare şi al vânătorilor.

Sunt motivele pentru care autorităţile competente trebuie să creeze şi să menţină un cadru juridic şi administrativ adecvat exploatării durabile, prin vânătoare, a vânatului din libertate.

Acest cadru nu poate face însă total abstracţie de alte activităţi în legătură directă cu vânătoarea durabilă, cum ar fi de exemplu activitatea de creştere şi de valorificare a vânatului din crescătorii. Aceasta fiindcă astfel de activităţi în legătură cu vânătoarea pot influenţa covârşitor perenitatea unor specii de vânat şi, în final, însăşi durabilitatea activităţii de vânătoare.

Asupra acestor activităţi voi reveni detaliat.

Până atunci doar apreciem că şi în România se impun reglementări în plus faţă de cele existente pentru a pune ordine în privinţa crescătoriilor de vânat şi valorificării vânatului produs în acestea, inclusiv pentru populări şi pentru vânătoare comercială.

3.2. Populări cu vânat

Se afirmă, pe bună dreptate, că între vânător şi vânat a existat dintotdeauna o competiţie echilibrată, benefică selecţiei pozitive a celui din urmă. Această competiţie a fost însă relativ echilibrată doar până pe la jumătatea secolului XIX, când datorită progreselor tehnice înregistrate, inclusiv în domeniul echipamentelor de vânătoare, s-au impus anumite restricţii în privinţa mijloacelor şi metodelor prea facile de practicare a vânătorii. Altfel competiţia ar fi degenerat mai întâi în dezavantajul vânatului, apoi şi al vânătorului care n-ar mai fi avut ce să vâneze. De aceea, pe fondul acestui progres şi al deteriorării tot mai grave a condiţiilor de mediu în care vieţuia vânatul, au fost necesare reglementări tot mai restrictive, în scopul salvgardării unor specii de vânat vizibil afectate (cocorii, dropia, spârcaciul, cocoşul de mesteacăn, etc.) şi convenţii internaţionale care să le generalizeze aplicabilitatea, precum şi eficienţa în protecţia acestor specii şi a altora ameninţate. Nu a fost scăpată din vedere nici protecţia habitatelor acestora, a căror degradare a atras după sine împuţinarea speciilor mai greu adaptabile la schimbările survenite cu repeziciune din mediul natural.

Legislaţiile naţionale în materie de vânătoare şi de protecţia vânatului au fost adaptate ulterior, uneori chiar împotriva tradiţiei autohtone, aşa încât să se alinieze convenţiilor şi acordurilor internaţionale cu aplicabilitate în domeniu. În plus, vânătorii de pretutindeni şi-au autoimpus şi alte restricţii în practicarea vânătorii, prin intermediul regulilor nescrise de etică vânătorească, care converg spre acelaşi obiectiv al protecţiei vânatului şi al menţinerii unei competiţii acceptabile între vânători şi vânat. În alte condiţii, vânătoarea ar fi încetat de mult să mai fie motivată convingător din punct de vedere moral.

În contrast cu evoluţia prezentată mai sus, a involuat însă practica populărilor cu vânat şi a vânării speciilor populate.

La început, deşi a primat grija pentru vânatul autohton existent, au fost făcute populări în următoarele scopuri:

· pentru întemeierea unor populaţii noi de vânat (populările iniţiale cu fazani, cu cerbi lopătari etc.);

· pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, prin reintroducerea unor specii în staţiuni în care au încetat să mai existe (populările cu cerb, cu căprior şi cu capră neagră etc.);

· pentru sporirea productivităţii unor fonduri de vânătoare cu densităţi prea mici ale unor specii de vânat (populări cu fazani, iepuri, căpriori, cerbi etc.).

Indiferent de scopul populărilor, acestea s-au întreprins cu vânat matur capturat din libertate, cu progenitura acestuia crescută pentru un timp în captivitate, sau, în cazul fazanului, cu vânat obţinut în crescătorii.

În toate cazurile de populare a fondurilor de vânătoare cu vânat s-a pus accent sau trebuia pus pe vitalitatea exemplarelor ce urmau să fie populate, pe conservarea caracterului sălbatic al acestora, pe pregătirea prealabilă a terenului în care urmau să fie eliberate şi pe urmărirea evoluţiei nucleului întemeiat în teren. Nici colaborarea cu populaţia locală nu a fost neglijată, în scopul obţinerii acordului şi sprijinului acesteia. Despre vânarea speciilor în primul an după populare, cu excepţia fazanului şi într-o mai mică măsură a potârnichii şi a raţiei semisălbatice, nu a fost vorba. Numai după ce a existat garanţia instalării unui efectiv autopropagativ s-a acceptat practicarea limitată a vânătoarei, mai întâi prin metode selective, apoi cu respectarea aceloraşi reguli precum în cazul vânării exemplarelor din libertate.

Situaţia a involuat însă grav în ultima vreme, în cazul unor specii de păsări-vânat precum fazanul, şi poate involua curând în mod similar, în cazul mistreţului şi al potârnichii. Deocamdată atâta se poate exemplifica negativ pentru ţara noastră, existând totuşi perspectiva unor populări şi unei involuţii asemănătoare şi în practicarea vânării altor specii, precum cerbul, lopătarul şi căpriorul, raţa semisălbatică şi prepeliţa, dacă vor fi crescute în captivitate şi populate ulterior pentru organizarea de vânători comerciale sau oficiale.

Toate aceste involuţii în practicarea creşterii şi valorificării vânatului din crescătorii prin împuşcare imediat după populare dăunează grav ideii de conservare a biodiversităţii speciilor de interes vânătoresc şi de vânătoare durabilă. Mai ales de vânătoare durabilă, fiindcă numai de vânătoare nu poate fi vorba atunci când avem de-a face cu vânat semidomesticit ori „sedat” sau cu „recoltarea” acestuia în chiar ziua eliberării în teren ori în ţarcuri reduse ca suprafaţă.

Astfel de situaţii vor fi analizate în subcapitolele ce urmează prin prisma conceputului de vânătoare sportivă, etică şi, bineînţeles, durabilă.

3.3. Crescătorii de vânat

Pentru po-pularea şi repopularea masivă a unor specii de vânat, aşa încât să poată fi organizată vânătoare la acestea din primul an, s-au înfiinţat, în diverse locaţii, crescătorii de vânat (fazanerii, po-târnicării, crescătorii de raţe semisălbatice, crescătorii de iepuri de câmp etc.). Indi-ferent de speciile pentru care s-au edi-ficat crescătoriile de vânat, acestea au evoluat în timp de la sistemul seminatural de înmulţire către cel zootehnic, denumit semiindustrial. Exemplificăm în acest sens situaţia, mai cunoscută, a evoluţiei creşterii fazanului în captivitate.

Mai întâi, fazanii maturi reproducători au fost capturaţi primăvara din libertate, iar ouăle obţinute de la aceştia au fost clocite cu găini – cloşti, care în continuare îngrijeau puii de fazani scoşi în teren, până pe la vârsta de 40-50 de zile când deveneau independenţi. Sistemul acesta străvechi de înmulţire a fazanului destinat populării terenurilor de vânătoare prezenta unele inconveniente economice, dar şi unele avantaje ecologice de necontestat. Dintre inconvenientele cu caracter economic amintim:

· producţia mică de ouă/făzăniţă (cca. 25-30 buc.), procentul mai redus de ecloziune (cca. 50-60%) şi pierderile mai mari de pui până la vârsta autopopulării (45-50 zile);

· manoperă mai costisitoare pentru un pui ajuns la vârsta populării;

· consumul mai ridicat de hrană şi de materiale necesare pentru un pui ajuns la vârsta populării;

În concluzie, inconvenientele menţionate conduceau la costuri mai ridicate pentru puii de fazan consideraţi populaţi în teren. Doar consideraţi populaţi fiindcă nu se puteau număra foarte exact.

Avantajul adaptării aproape perfecte a puilor de fazan astfel obţinuţi la condiţiile de mediu era însă esenţial pentru viabilitatea unui procent ridicat de pui după populare, ceea ce diminua sau anula dezavantajele economice precizate. De asemenea, avantajul era esenţial pentru garantarea unor vânători ulterioare de calitate, cu adevărat sportive şi etice.

Pe parcurs însă, din dorinţa creşterii productivităţii fazaneriilor şi scăderii preţului de cost/puiul de fazan ajuns la vârsta populării (la început 50 zile), s-a renunţat la sistemul seminatural de înmulţire a fazanului, adoptându-se cel semiindustrial. Fazanii reproducători capturaţi până atunci din liber au fost înlocuiţi cu fazani proveniţi de multe generaţii din fazanerii, selecţionaţi împotriva naturii după criteriul producţiei mari de ouă. Prin tehnici aparte, producţia de ouă/făzăniţă s-a dublat practic şi poate creşte în continuare. Numai că bagajul ereditar al puilor proveniţi din astfel de fazani selecţionaţi de zeci de ani pentru producţie mare de ouă, trataţi permanent preventiv şi curativ împotriva bolilor specifice şi hrăniţi ştiinţific conform nevoilor organismului, a sărăcit esenţial. Este sigur că o primă cauză a reducerii adaptabilităţii puilor de fazan, obţinuţi din astfel de părinţi, la mediu şi, implicit, al mortalităţilor mai mari de după populare, o constituie tocmai provenienţa reproducătorilor, deja uşor degeneraţi. Dar nu este singura cauză. Puii de fazan obţinuţi prin acest sistem semiindustrial de înmulţire sunt hrăniţi şi ei cu concentrate, care le asigură tot necesarul de elemente nutritive până la vârsta populării, sunt trataţi preventiv împotriva bolilor şi sunt ţinuţi la adăpost în hale, până la vârste înaintate, urmărindu-se o supravieţuire cât mai mare şi, implicit, un preţ de cost/puiul de fazan de 50 de zile cât mai mic. Din acest motiv, al preţului de cost cât mai mic pe puiul de fazan populat, adaptarea puilor la condiţiile de hrană naturală şi la dormitul afară, pe cracă, lasă de dorit. Treptat, în decursul anilor, şi vârsta la care puii de fazani au fost populaţi s-a ridicat – de la 40-50 de zile la 55-60, apoi la 70-80 şi chiar la mai mult – pentru a asigura o supravieţuire aparent mai bună după populare.

Desigur că impresia unor populări din ce în ce mai eficiente, cu pui de fazani de vârstă din ce în ce mai mare, este falsă. Preţul de cost pe fazan împuşcat, nu pe fazan populat, a crescut şi creşte în continuare, ajungând să devină inacceptabil, în condiţii de vânătoare din ce în ce mai puţin sportivă, mai puţin etică şi mai puţin durabilă. Aceasta deoarece adaptabilitatea exemplarelor populate la mediu este din ce în ce mai redusă, pe măsură ce vârsta la care se fac populările creşte, mortalitatea peste iarnă este din ce în ce mai ridicată şi, ceea ce nu se ia în considerare deşi este cel mai grav, se produce o devitalizare a populaţiei de fazan din libertate prin încrucişarea cu fazani mai puţin adaptaţi mediului (uşor degeneraţi), proveniţi din fazanerii.

Nu vom aprofunda acum aspectul revitalizării reproducătorilor din fazanerii şi al păstrării caracterului sălbatic al acestora, precum şi al progeniturilor obţinute, prin înlocuirea cocoşilor proveniţi de zeci de generaţii din crescătorii cu alţii capturaţi primăvara din libertate, prin adaptarea puilor de la vârste mici la hrana naturală şi la dormitul afară pe cracă. Aceste aspecte se impun a fi soluţionate în viitor, indiferent de costuri, pentru a nu risca degenerarea gravă a populaţiilor de fazani reduse din libertate.

Vom aborda, în continuare, doar aspectul moral al unor practici nepotrivite de vânare – nicidecum sportive, etice şi durabile – a fazanilor populaţi proveniţi din fazanerii.

Din cauza preţului de cost/fazan populat şi mai ales a preţului enorm de cost/fazan împuşcat, s-a ajuns treptat - treptat la popularea terenurilor de vânătoare cu fazani de peste 120 zile şi la vânarea acestora imediat după populare. Uneori a doua zi sau în chiar ziua populării.

În aceste condiţii, numai de vânătoare, în sensul adevărat al cuvântului, nu poate fi vorba. Ce fel de vânătoare poate fi această „sacrificare” de fazani dezorientaţi, care aproape nu ştiu să zboare, împinşi de hăitaşi către vânători, cuprinşi în cele din urmă, fără prea multe şanse de scăpare, între canonada armelor şi vacarmul strigătelor din urmă, între loviturile de alică şi cele de băţ, aruncat de multe ori cu mai multă dibăcie de gonaci decât se trage, de către domnii din stand, cu arma „la pietoni”?

Această „sacrificare” lipsită de cea mai elementară etică vânătorească, căreia i se potriveşte mai bine cuvântul de „decimare” sau „masacrare”, nicidecum de „recoltare”, poate fi considerată vânătoare?

Ce fel de satisfacţie poate produce unui vânător, care are pretenţia că se respectă el însuşi, o astfel de parodie de vânătoare şi ce fel de vânători pot fi aceia care se complac într-o astfel de situaţie?

Dincolo de aceste întrebări incomode trebuie readusă în discuţie ideea de durabilitate a vânătoarei, ca activitate utilă  echilibrului în natură şi societăţii, în astfel de condiţii. Până când cred organizatorii unor astfel de parodii de vânătoare că îşi pot bate joc de etica vânătorească şi pot pune în pericol nu numai ideea de vânătoare durabilă, ci însăşi ideea de perenitate a activităţii de vânătoare?

Până când cred ei că pot păcăli invitaţii oficiali şi vânătorii sau mai puţin vânătorii străini cu organizarea unor astfel de partide de „recoltare” a fazanilor, generatoare de avantaje morale şi/sau materiale pentru organizatori?

Până când cred că se pot lăuda cu perfecţionarea acestui mod de practicare a „sacrificării” fazanilor aruncaţi direct din coşuri, peste liziera pădurii, deasupra armelor pretinşilor vânători, care ori nu înţeleg ori acceptă un astfel de „joc” puţin onorabil, ajungând de râsul bătăiaşilor?

Eu cred că este timpul să revenim la un mod corect, onorabil, sportiv şi etic de practicare a vânătorii, aşa încât să evităm, în cel de-al 12-lea ceas, căderea în ridicol şi degradarea ideii de vânătoare durabilă în ochii nevânătorilor, pentru a nu încuraja, fie şi prin nepăsare, o altă idee actuală neplăcută nouă, de abolire a vânătorii, precum s-a pus problema în Italia cu câţiva ani în urmă.

Atunci când în lume se vorbeşte de conservarea biodiversităţii şi de vânătoare durabilă, noi nu putem încuraja mascarada sacrificării, cu arma de vânătoare, a vânatului semidomesticit provenit din crescătorii sau chiar în incinta acestora (ţarcurilor). Dorim să păşim într-o Europă actuală, care renunţă de la nord spre sud la astfel de practici, nu să repetăm greşelile care au costat şi costă considerabil vânătorii din apus în lupta cu „verzii”.

Colegii care procedează similar în vânătoare, trebuie să se documenteze mai atent în speţă şi să înţeleagă că s-au apucat de o „şmecherie” puţin onorabilă în vânătoare, costisitoare în final pentru noi toţi şi pentru societate.