Administrarea şi
gestionarea fondului cinegetic
În decursul istoriei
cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de
interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale.
Mai întâi, vânatul a fost
considerat "res nullius", fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi
oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că
vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de
teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de
pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o
proprietate pe alta.
Cu timpul, proprietarii
marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra
vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu,
după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai
pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători.
Acest principiu, care s-a
impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat
şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar
cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu
singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii
Generale a Vânătorilor din România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit
să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit,
permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha,
contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se
bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.
După 1947, o dată cu
promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări
socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie,
în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept
asupra acestuia.
Conform conţinutului
reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în
unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea
acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile
căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor
de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti,
dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil
de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul
preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite
Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape
1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.
Aşa era organizată
activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată
a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă
asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).
Transformările
socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea
alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie,
au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului.
Noua lege, intitulată
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996,
a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal,
rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la
nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de
vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a
efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din
decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei
Naţionale a Pădurilor.
Conform prevederilor
acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:
# fondul cinegetic naţional
- cuprinzând vânatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia,
a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat - a fost împărţit în
unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe
de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce
a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei
culturi cinegetice eficiente;
# vânatul, principala
componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public,
ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi
silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de
gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi
practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;
# ministerul în
atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier
şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de
reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în
materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea,
răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea
centralizată a cotelor anuale de recoltă;
# contractele de gestionare
a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către
autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia
Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva
efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite
de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru
biotop;
# vânătorii, români sau
străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în
asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un
examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an
de pregătire teoretică şi practică în materie;
# numărul vânătorilor era
limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de
vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul
fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în
prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare
preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;
#
vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii
echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii
şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social,
iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta.
Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în
acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie,
motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru
eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu