Colonizări şi populări cu vânat

Colonizări şi populări cu vânat

Consecvenţi principiului utilizării terenului la capacitate, inclusiv din punct de vedere cinegetic, în România s-au practicat, începând încă din secolul XV, populări cu anumite specii de vânat. Scopurile urmărite pot fi sintetizate după cum urmează:

# pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, acolo unde acesta a dispărut cu mulţi ani în urmă;

# pentru împrospătări de sânge;

# pentru sporirea productivităţii unor terenuri, în scopul exploatării lor mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Toate aceste populări au fost justificate la vremea lor, fiindcă au răspuns unor interese recreativ-sportive, economice sau pur şi simplu ştiinţifice. Sunt încă justificate şi acum, dar numai atunci când este vorba de populări cu specii care au existat, deoarece în genere aceste specii nu afectează echilibrul natural. Cu totul altfel se pune problema aclimatizării unor specii străine, faţă de care se manifestă în prezent reticenţă tocmai din astfel de considerente.

Legea naţională în domeniul cinegetic, adaptată convenţiilor internaţionale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunţit privind posibilul impact de mediu şi aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acţiunii de colonizare.

Trecând peste populările de mai mică anvergură întreprinse încă din secolul XV cu fazani şi din secolul XVI cu cerbi comuni, peste studiile prealabile necesare eventualelor populări, peste necesitatea pregătirii terenului în vederea colonizării prin combaterea dăunătorilor naturali şi ajutarea cu hrană a nucleului colonizat, peste monitorizarea evoluţiei acestui nucleu şi peste selecţia care se impune la început, vom aborda concis principalele populări/colonizări efectuate în România şi rezultatul acestora.Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.

Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.

Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.

O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.

S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.

Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.

Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Populările cu căpriori

Au fost demarate înainte de 1960, ca urmare a dispariţiei speciei din Câmpia Română şi împuţinării acesteia în alte zone, după cel de-al doilea război mondial.

Populările s-au efectuat cu iezi capturaţi din libertate, crescuţi temporar pe lângă gospodăriile paznicilor de vânătoare şi ale vânătorilor din mediul rural.

Exemplarele populate şi urmaşii acestora au ocupat repede pădurile din zonele de joasă altitudine, din Lunca şi chiar din Delta Dunării, unind nucleele instalate cu populaţiile din libertate. Ulterior s-au adaptat şi vieţuirii exclusiv în terenurile agricole şi, greu de explicat, lipsei de apă din zonele foarte afectate de secetă.

Rezultatul amestecului de sânge, al exemplarelor de provenienţă foarte diferită, a condus la întemeierea unor populaţii deosebit de viguroase, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. Recordul naţional al României, de peste 211 puncte provine dintr-o astfel de zonă situată în sudul ţării.

Populările cu iepuri de câmp

Deşi nu erau necesare decât măsuri de ocrotire şi îngrijire a speciei, au fost totuşi practicate în unele terenuri în care efectivele se reduseseră exagerat, din cauza prădării, bolilor şi/sau braconajului.

Eficienţa unor astfel de populări este dificil de apreciat.

Un lucru este însă cert: după 1990 efectivele de iepuri au prosperat vizibil, chiar în condiţiile unei prădări mai accentuate. Meritul pare să revină îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, ca urmare a reconsiderării concepţiei de folosire intensivă a terenurilor cu destinaţie agricolă. Lăsarea terenului pârloagă şi extinderea culturilor cu plante industriale s-ar putea să influenţeze însă, în mod negativ, dinamica preconizată.

Castorul este cea mai recent repopulată specie, în centrul şi vestul ţării. După urmele lăsate, popularea se poate considera deja reuşită. Nu ar fi motive să se întâmple altfel. Rămâne de urmărit evoluţia nucleelor populate.

În legătură cu repopularea zimbrilor, dropiilor şi cocoşilor de mesteacăn sunt doar proiecte în curs de demarare. Toate aceste specii sunt încă semnalate în fauna ţării: zimbrii în ţarcuri, dropia temporar în vestul ţării, venită din Ungaria, şi în Dobrogea, trecută probabil peste Dunăre din Ucraina, iar cocoşii de mesteacăn în munţii Maramureşului, dar şi în zona limitrofă din judeţele Suceava şi Bistriţa.

Aceste specii, scoase de mult timp de pe lista speciilor de interes vânătoresc, vor mai rezista în condiţiile de mediu existente acum în locul fostelor biotopuri naturale şi vor supravieţui, probabil temporar, în efective reduse, sub atenta îngrijire a omului.

Nu putem încheia tratarea acestui subiect fără să reamintim autocolonizările constatate, prin expansiune de areal, în ultimii 50 de ani.

Guguştiucul a venit dinspre Asia, urmat fiind la scurt timp, de şacalul auriu.

Ambele specii au evoluat spectaculos la început, ca ulterior efectivele acestora să se stabilizeze, inclusiv prin vânătoare. Expansiunea şacalului auriu spre nord, extrem de dăunătoare pentru vânatul mic, pare să fie limitată de prezenţa lupului. La rândul lui, ţine la niveluri reduse efectivele de vulpi şi de pisici sălbatice din zonele ocupate.

O altă specie semnalată după 1950 în România a fost câinele enot, venit dinspre Ucraina în Delta şi în Lunca Dunării, de unde şi-a extins arealul şi în zona de câmpie. Efectivele speciei se menţin însă reduse.

Spre deosebire de aceste trei specii bizamul a avut o dezvoltare explozivă după pătrunderea pe teritoriul României, prin expansiune dinspre Centrul Europei. Acum, după un număr apreciabil de ani, pare să-şi fi găsit un echilibru stabil în raport cu fauna autohtonă. Efectivele speciei se menţin la un nivel rezonabil, chiar mai mic decât cel la care ar putea deveni dăunătoare.

Iată, aşadar, colonizările efectuate ori petrecute în decursul timpului în România, mult mai rezonabile şi mai puţin deranjante pentru speciile autohtone decât în alte ţări.

Probabil că, în viitor, schimbările climatice care se întrevăd vor antrena anumite succesiuni în fauna autohtonă, context în care colonizările vor trebui regândite ecologic, în întâmpinarea influenţelor naturii asupra acesteia.

Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.
Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.
Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.
O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.
S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.
Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.
Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Mistretul - placerea vanatorii
Dat fiind larga sa raspandire geografica, mistretul fiind prezent nu numai la munte sau deal ci si in parchetele de padure de la ses, in lunca si Delta Dunarii, vanatoarea la mistretul este una din cele mai importante si cautate partide de vinatoare din Romania. In regiunea de deal, de unde iepurele sau fazanul lipsesc, mistretul este principalul vinat pentru vanatorii locali. Avind o perioada de vanatoare generoasa, din august si pina in februarie, mistretul face obiectul multor tehnici de vanatoare. Astfel, deosebim:
Vanatoarea la goana la mistret

Goana este cea mai folosita tehnica in vanatoarea de mistret. Sunt citeva conditii de reusita care se impun a fii stiute de cei care organizeaza sau care participa la o goana de mistret:

inainte de inceperea vanatorii, sa se stabileasca cu precizie in ce portiune de padure se presupune a sta turma de mistretii in aceea zii. Aceasta se realizeaza prin inconjurarea diferitelor portiuni din padure si cercetarea urmelor pe zapada. Daca nu este zapada, rezultatul vanatorii poate fii nesigur, din acest punct de vedere. O alta varianta este aceea a hranirii complementare cu porumb, cu 3-4 zile inainte de data vanatorii ( asta mai ales la ses )

in terenurile acidentate sa fie cunoscute trecatorile mistretilor si directia in care se adapostesc, cind sunt stirniti. In general in alta directie nu vom reusi sa-i manam indiferent de numarul gonacilor

sa se tina cont de directia din care bate vintul si deplasarile vanatorilor in teren sa se faca in liniste.

Goana la mistret se poate face cu gonaci sau cu caini. Cea mai practicata goana la mistret este cea mixta - si cu gonaci si cu caini. Cainii trebuie sa fie din cei care gonesc exclusiv la mistret si nu iau urma caprioarei, iepurelui, vulpii, etc Se recomanda exemplare canine de talia mica - mijlocie, cu viteza, anduranta si, lucru foarte important, care nu ataca frontal vanatul.aca s-a descoperit o urma proaspata de porc, atunci se va intra cu cainele in goana pe aceasta urma. Cainii sunt folositori caci ajuta la descoperirea si scoaterea din des a porcilor, apoi imprastie turma, astfel incit mistretii ajung la mai multi vanatori. Pe de alta parte folosirea cainilor implica si niste neajunsuri, dintre care cel mai mare este faptul ca manati de caini, mistretii ajung in mare viteza pe linia vinatorilor, ingreunind in acest fel tirul acestora .
Pinda clasica

Panda la mistret se face de regula, noaptea, in august - septembrie, in lanurile de porumb sau linga terenurile cultivate cu cartofi. Succesul este mai sigur daca se identifica din timpul zilei trecatoarea porcilor de la locul de odihna catre terenul agricol. In punctele des frecventate se recomanda amenajarea de observatoare inalte, plasate lateral cu 20-30 metri fata de "partia" mistretilor, pe cit posibil cu lumina lunii in spate
Metoda are neajunsul unui tir pe lumina slaba, de cele mai multe ori fiind greu de identificat piesele valoroase. Se pot comite si greseli impuscindu-se animale domestice sau, extreme de grav, oameni In ultimul rind, se raneste vanat, care pina dimineata se altereaza, neputind fii urmarit pe intuneric.
Pinda la nada

Panda la nada se face in locurile de hranire acolo unde se amenajeaza special standuri de panda. Locurile de hranire cu nada trebuie aprovizionate sistematic incepind din vara. La inceput mistretii vor frecventa aceste locuri numai pe timp de noapte, dar cu timpul, pe fondul asigurarii linistei necesare in fond, vor veni la hrana inainte de a insera.
Nu trebuie sa existe confuzia intre vanarea la locurile de hranire complementara, pe timp de iarna ( gest lispit de etica ) si aceasta vanatoare la nada. In astfel de locuri se amenajeaza de regula si observatoare inalte, iar locul este folosit numai pentru vanatoare

Pinda la rimatura

Mistretii au obiceiul de a continua ramatul seara acolo unde au ramat in dimineata precedenta. Urma proaspata de ramatura gasite in padure pe timpul zilei, ne poate aduce seara turma de mistretii drept in catarea pustii. Este in schimb nevoie de liniste si vanatul sa nu fie tulburat pe timpul zilei.

Vanatoarea pe urma

Daca ninsoarea a incetat in cursul noptii, atunci dimineata pe zapada moale, mergind in liniste, pe urma proaspata, se poate impusca mistretul in culcus. Nu se incepe mersul inainte de ora 9-10 cind mistretii s-au culcat. Este o metoda de vinatoare sportiva si foarte palpitanta. Daca se ia o urma veche ( de seara ) vinatorul umbla mult, calcind peste tot unde a umblat mistretul noaptea

Sfaturi practice

Oricare ar fii metoda de vinatoare, se ocheste in torace, in partea situate sub linia mediana longitudinala ( de-a lungul corpului ). Nu se trage din fata deoarece este dificil sa nimeresti direct in creier. Lovit in falca mistretul se duce si moare undeva, dupa citeva zile, de foame Mistretul este rezistent la focul de arma. Urmarit imediat ce este lovit, isi aduna puterile si pleaca departe. Se recomanda sa asteptam 1-2 ore dupa foc si apoi sa luam urma de singe in urmarirea piesei lovite. De asemenea se intimpla ca, atins fiind de glont, dupa ce a cazut si se zbate, sa se ridice si sa plece la kilometrii distanta, fara sa mai poata fii gasit. De aceea se recomanda sa se repete focul imediat ce mistretul s-ar ridica in picioare Mistretii impuscati se altereaza mai repede decit orice alt vinat. Toamna ajunge sa stea o singura noapte dupa impuscare, ca toata carnea sa se altereze. De aceea eviscerarea trebuie facuta rapid, apoi animalul atirnat de bot se lasa la racit. Se fac taiaturi la toate cele 4 picioare, pentru scurgerea rapida a singelui. Toracele se mentine deschis cu un bat de lemn. Cind se impusca mai multi mistreti odata atunci, la transport, nu trebuiesc pusi in caruta sau masini, unul peste altul.