Deschidere Vanatoare la iepuri Grupa "Gaiu Mic"

SPECII DE VANAT

SPECII DE VANAT 

Fazanul - Phasianus colehicus

Originar din fauna Asiei, fazanul a fost adus in Europa de greci si romani. Mai multe subspecii eliberate in terenurile de vanatoare s-au incrucisat si a rezultat fazanul ce s-a adaptat conditiilor de viata din Romania. Aici poate fi gasit in densitati mai mari la altitudini cuprinse intre 0 si 300m, unde trupurile de padure sunt relativ mici sau unde sunt tufarisuri si stufarisuri.

Apa si accesibilitatea hranei sunt factori ce ii imbunatatesc conditiile de viata. Lipsa perioadelor lungi cu acoperire de zapada fac ca terenurile de vanatoare din sudul si vestul tarii sa fie cele mai bune pentru aceasta specie. Tot aici fazanul se inmulteste in mod natural.

Perioada de vânatoare este cuprinsa intre 1 octombrie si 28 februarie. Metoda de vânatoare cea mai folosita este "la goana", unde gonasii sunt desi si bataile scurte. O alta metoda este vânatoarea cu câini, "la sarite", care poate oferi prin frumusetea ei clipe de neuitat.

Fazanul este cea mai importanta pasare din avifauna noastra cinegetica,prin raspandirea ei si crestarea numerica.

Masculul are o coada lunga bifurcata, iar penajul auriu cu pene pestrite alb cu negru, sau galben cu cenusiu. Capul este albastrui cu reflexe verzui. Femela are penajul de culori mai spalacite de nuante galben cu cenusiu. Fazanul provine din Asia Centrala si regiunea de sud din Caucaz. In prezent se cunosc ca. 30 de rase, toate fiind pasari active ziua, traind pe campuri cu terenuri cultivate, unde consuma de obicei o hrana de natura vegetala, iar noaptea se retrag in padure dormind in arbori. Este o pasare poligama (un cocos avand 5 -6 gaini), sedentara, care nu migreaza iarna ci numai in cautare de hrana. Femela depune in cuib 8 - 15 oua verzui sau brune pe care le cloceste din aprilie pana in iunie timp de 24 de zile pe un sol cu ierburi. Pentru a mentine constant efectivul de pasari exista in prezent crescatorii de fazani, puii eclozionand in incubatoare.

Apa si accesibilitatea hranei sunt factori ce ii imbunatatesc conditiile de viata. Lipsa perioadelor lungi cu zapada fac ca terenurile de vanatoare din sudul si din vestul tarii sa fie cele mai bune pentru aceasta specie. Tot aici fazanul se inmulteste in mod natural. Sezonul de vanatoare este cuprins intre 1 octombrie si 28 februarie.

Metoda de vanatoare cea mai folosita este "la goana" - gonacii sunt desi si bataile scurte. 0 alta metoda este vanatoarea cu caini, "la sarite", care poate oferi prin frumusetea ei clipe de neuitat.

Trofeul la faza il reprezinta penele frumoase;adeseori este retinut ca trofeu si neutralizat intreg fazanul.

 

Gâstele si ratele salbatice - Anseriformes

Speciile de gâste si rate din fauna României sunt specii sedentare, oaspeti de vara sau oaspeti de iarna. Balti, lacuri si râuri sunt biotopul lor natural, unde in functie de specie se pot concentra pâna la zeci de mii de exemplare. Gâsca de vara, gârlita, gârlita mica si gâsca de semanatura sunt dintre gâste, principalele specii de interes cinegetic. Dintre rate, rata mare domina tablourile vânatoresti, urmata de sarsela si rata mica.

Perioada de vânatoare este cuprinsa intre 15 august si 28 februarie pentru gâste si rata mare si se prelungeste pâna la 15 martie pentru sarsele si rate mici. Metodele de vânatoare sunt diferite si specifice locului. Cele mai folosite sunt pentru gâste pânda pe balta, când gastele pleaca sau se intorc de la câmp, pânda pe câmp pe directia locului de hranire, atunci când se stie partea in care se deplaseaza gâstele la culturile agricole si pânda pe lan atunci când se stiu locurile de hranire si sunt posibilitati de adapost. Pentru rate, apropiatul cu câine aportor, acolo unde terenul permite deplasarea pe apa, pe mal sau din barca si pânda la locurile de pasaj sunt metodele cele mai folosite.

Alte specii de pasari de balta abundente in apele României sunt: lisitele (Fulica atra), gainusa de balta (Gallinula chloropus) si cormoranii mari (Phalacrocorax carbo). Ele pot fi vânate prin apropiat, de pe mal sau din barca in perioada 15 august - 15 martie.

Prepelita - Coturnix coturnix

Prepelita ofera placerea primelor vânatori ale sezonului. In arsita sfârsitului de vara, traditionalele conace de dimineata, cu odihna de la prânz si popasul dupa conacul de seara vor fi savurate de iubitorii vânatorii.

Perioada de vânatoare este intre 15 august si 15 noiembrie. Vânatoarea cea mai frumoasa si cu cele mai bune rezultate este cea cu câine pontator.

OUALE DE PREPELITA UN REMEDIU PUTERNIC

           Ani de zile, marile laboratoare de cercetare ale lumii, in special din Japonia, Franta, Anglia, Rusia, SUA, au studiat calitatile miraculoase ale carnii si oualor de prepelita, precum si efectele miraculoase pe care acestea le au asupra sanatatii oamenilor.         

    Prepelitele au inceput sa fie domesticite in Europa, apoi in Coreea, China si Japonia, inca din anii 1300. Crescatorii japonezi le construiau colivii din lemn de santal si mahon, incrustat cu aur, argint, fildes si pietre pretioase. Si tot japonezii au fost cei care au inceput sa trateze diferite boli prin cure de carne si oua de prepelita.             

    Vechii egipteni isi conservau vitalitatea consumand carne si oua de prepelita, servite la banchete importante si considerate delicatese. In Romania, cresterea prepelitelor a inceput mai de curand, iar calitatile curative incredibile ale produselor lor nu sunt inca bine cunoscute si recunoscute. Dar ouale acestor pasari si-au dovedit actiunea benefica in peste 50 de afectiuni.               

    Efectele lor se datoreaza calitatii superioare a proteinei existente in ou, absentei colesterolului (este singurul ou dietetic), concentratiei deosebite de vitamine si de minerale. Minunea numita "ou de prepelita" a fost descoperita in 1967, de catre francezul J.Troffer.               

    Concluziile cercetarilor sunt senzationale. Oul de prepelita are de 6 ori mai multa vitamina B1 decat oul de gaina, de 15 ori mai multa vitamina B2, completate cu vitamina A, complex B, D3, E, C. Contine de 5 ori mai mult fosfor, de 8 ori mai mult fier, iar ca microelemente contine potasiu, zinc, calciu, sulf. La 100 de grame, contine 700 kcal, 12% proteine, 14% grasimi, 0,5% glucide, 0,9% minerale, fiind un adevarat laborator chimic.       

    Terapeutii recomanda ca aceste cure sa se tina de trei ori pe an, cu pauza de 21 de zile intre ele, pentru ca nu au nici un fel de contraindicatii; ouale trebuie consumate obligatoriu proaspete, de preferat embrionate (calcate de mascul), cele neembrionate folosindu-se doar pentru consumul normal. Se pastreaza in frigider, la 4-7 grade, in lada de fructe. Atentie: expira dupa o luna!           

    In timpul tratamentului, se consuma in primele 2 zile – 3 oua, a 3-a zi – 4 oua, a 4-a zi – 5 oua, si mai departe câte 5, pana la sfarsitul curei (250 oua pentru adulti si 150 pentru copii). Ouale se consuma pe stomacul gol, dimineata, dupa care 5 ore nu se mananca nimic sau, daca nu este posibil, dupa 3 ore se poate consuma putina hrana rece, neancalzita. Pe durata tratamentului este interzis consumul de cafea, de tutun, sau orice bautura bazata pe substante chimice. Alcoolul taie jumatate din proprietatile oului! Fumul a numai doua tigari ii distruge in special vitamina C!    

Porumbeii - Columba sp.

             

Porumbeii gulerati sau de scorbura, turturelele si gugustiucii sunt speciile deosebit de bine reprezentate in România. Pânda in lanul copt sau la pasaj pot oferi partide placute de vânatoare, atât cantitativ, cât si calitativ.

Perioada de vânatoare este cuprinsa intre 1 august si 31 martie.

Potârnichia - Perdix perdix

Reducerea substantiala a folosirii substantelor chimice in agricultura si reaparitia haturilor si tufarisurilor, ca urmare a procesului de restituire a proprietatilor, a recreat conditiile de refacere a populatiei de potârnichii. Populatii puternice s-au dezvoltat in zona de câmpie si de dealuri, unde zapada nu este atât de mare ca sa impiedice accesul la hrana..

Perioada de vânatoare este cuprinsa intre 15 octombrie si 31 decembrie. Metoda de vânatoare cea mai folosita este "la sarite" cu câini.

Potârnichea are lungimea totala a corpului de 310-330 mm, lungimea aripii de 148-162mm, lungimea cozii de 80-95mm,anvergura de 510-535mm. Greutatea variaza dupa anotimpuri, toamna 350-400g scazând sensibil iarna.

Culoarea generala a penajului este cenusie, iar culoarea roscata a capului si gusei se gaseste la ambele sexe. Masculul prezinta pe abdomen pene de culoare brun-castanie asezate in forma unei potcoave. Aceasta potcoava exista si la femele, mai putin pronuntata. La majoritatea femelelor, exista deasupra ochiului sau pe crestetul capului o pata deschisa, care la mascul lipseste, acesta având capul de culoare roscata.

Potârnichea este foarte fidela locului de trai, fiecare stol având un câmp de miscare limitat (500m), zona care creste la 1-2 km numai iarna.

Cuibul pentru clocit îl face pe sol, intr-o adâncitura naturala si adapostita, larga de 12-15cm si adânca de 5-8cm, pe care o captuseste cu iarba uscata si fulgi. Ouatul are loc in aprilie, intr-un cuib putându-se gasi 10-15 oua, uneori chiar mai multe. Ouale sunt mici, lungi de circa 3,5cm, de culoarea smântânii mergând pana la tonuri de brun-deschis, uneori si cu nuante rosii. Durata incubatiei este de 24-25 zile si începe imediat dupa terminarea pontei.

Puii parasesc cuibul imediat ce se usuca si se

Dusmanii principali sunt ciorile, cotofenele, dihorii, câinii si pisicile hoinare, ulii etc.

 Sitarul - Scolopax rusticola

Pasare migratoare de pasaj, sitarul prefera padurile tinere cu sol umed sau reavan, zavoaiele sau tufarisurile cu o stare de umiditate a solului care sa ii permita cautarea hranei. Pasajul incepe de obicei in luna martie, când sitarii se duc spre locurile de cuibarit din nordul Europei. O mica parte ramâne sa cuibareasca in Carpati. Toamna pasajul are loc in sens invers, iar când iernile sunt blânde si solul nu ingheata, unele pasari ramân sa ierneze in partile sudice ale tarii.

Perioada de vânatoare este intre 1 septembrie si 30 aprilie, iar metodele de vânatoare folosite sunt pânda de seara, "la sarite" si goana.

Vulpea 

In Câmpia Româna sau in Dobrogea, in dealurile subcarpatice sau in platoul Bucegilor, iarna pe zapada poti lesne observa urma pârtie a vulpii. Oriunde isi poate sapa o vizuina sau poate gasi una gata facuta, acolo unde este un pic de liniste si ceva rozatoare, se gaseste si sireata vulpe. Perioada de vânatoare pentru vulpe este cuprinsa intre 15 septembrie si 31 martie, iar metodele practicate sunt: goana, vânatoarea la vizuina, pânda la nada si vanatoarea cu chematoare. In România, vulpile se claseaza pe locul doi dupa iepure, in rândul mamiferelor recoltate pe fondurile de vânatoare.

Multe din trofeele valoroase de vulpe au fost pierdute prin desconsiderarea craniului acestei specii. Acum ele au inceput sa fie apreciate si rezultatele nu au asteptat prea mult sa apara. Vârful de serie al trofeelor românesti este reprezentat de un craniu de 25,30 puncte .

Colonizări şi populări cu vânat

Colonizări şi populări cu vânat

Consecvenţi principiului utilizării terenului la capacitate, inclusiv din punct de vedere cinegetic, în România s-au practicat, începând încă din secolul XV, populări cu anumite specii de vânat. Scopurile urmărite pot fi sintetizate după cum urmează:

# pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, acolo unde acesta a dispărut cu mulţi ani în urmă;

# pentru împrospătări de sânge;

# pentru sporirea productivităţii unor terenuri, în scopul exploatării lor mai intense din punct de vedere vânătoresc.

Toate aceste populări au fost justificate la vremea lor, fiindcă au răspuns unor interese recreativ-sportive, economice sau pur şi simplu ştiinţifice. Sunt încă justificate şi acum, dar numai atunci când este vorba de populări cu specii care au existat, deoarece în genere aceste specii nu afectează echilibrul natural. Cu totul altfel se pune problema aclimatizării unor specii străine, faţă de care se manifestă în prezent reticenţă tocmai din astfel de considerente.

Legea naţională în domeniul cinegetic, adaptată convenţiilor internaţionale în materie, impune în cazul speciilor alohtone un studiu prealabil amănunţit privind posibilul impact de mediu şi aprobarea acestuia de către Autoritatea publică centrală în domeniu, mai înainte de demararea acţiunii de colonizare.

Trecând peste populările de mai mică anvergură întreprinse încă din secolul XV cu fazani şi din secolul XVI cu cerbi comuni, peste studiile prealabile necesare eventualelor populări, peste necesitatea pregătirii terenului în vederea colonizării prin combaterea dăunătorilor naturali şi ajutarea cu hrană a nucleului colonizat, peste monitorizarea evoluţiei acestui nucleu şi peste selecţia care se impune la început, vom aborda concis principalele populări/colonizări efectuate în România şi rezultatul acestora.Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.

Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.

Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.

O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.

S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.

Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.

Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Populările cu căpriori

Au fost demarate înainte de 1960, ca urmare a dispariţiei speciei din Câmpia Română şi împuţinării acesteia în alte zone, după cel de-al doilea război mondial.

Populările s-au efectuat cu iezi capturaţi din libertate, crescuţi temporar pe lângă gospodăriile paznicilor de vânătoare şi ale vânătorilor din mediul rural.

Exemplarele populate şi urmaşii acestora au ocupat repede pădurile din zonele de joasă altitudine, din Lunca şi chiar din Delta Dunării, unind nucleele instalate cu populaţiile din libertate. Ulterior s-au adaptat şi vieţuirii exclusiv în terenurile agricole şi, greu de explicat, lipsei de apă din zonele foarte afectate de secetă.

Rezultatul amestecului de sânge, al exemplarelor de provenienţă foarte diferită, a condus la întemeierea unor populaţii deosebit de viguroase, inclusiv din punct de vedere al valorii trofeelor. Recordul naţional al României, de peste 211 puncte provine dintr-o astfel de zonă situată în sudul ţării.

Populările cu iepuri de câmp

Deşi nu erau necesare decât măsuri de ocrotire şi îngrijire a speciei, au fost totuşi practicate în unele terenuri în care efectivele se reduseseră exagerat, din cauza prădării, bolilor şi/sau braconajului.

Eficienţa unor astfel de populări este dificil de apreciat.

Un lucru este însă cert: după 1990 efectivele de iepuri au prosperat vizibil, chiar în condiţiile unei prădări mai accentuate. Meritul pare să revină îmbunătăţirii condiţiilor de mediu, ca urmare a reconsiderării concepţiei de folosire intensivă a terenurilor cu destinaţie agricolă. Lăsarea terenului pârloagă şi extinderea culturilor cu plante industriale s-ar putea să influenţeze însă, în mod negativ, dinamica preconizată.

Castorul este cea mai recent repopulată specie, în centrul şi vestul ţării. După urmele lăsate, popularea se poate considera deja reuşită. Nu ar fi motive să se întâmple altfel. Rămâne de urmărit evoluţia nucleelor populate.

În legătură cu repopularea zimbrilor, dropiilor şi cocoşilor de mesteacăn sunt doar proiecte în curs de demarare. Toate aceste specii sunt încă semnalate în fauna ţării: zimbrii în ţarcuri, dropia temporar în vestul ţării, venită din Ungaria, şi în Dobrogea, trecută probabil peste Dunăre din Ucraina, iar cocoşii de mesteacăn în munţii Maramureşului, dar şi în zona limitrofă din judeţele Suceava şi Bistriţa.

Aceste specii, scoase de mult timp de pe lista speciilor de interes vânătoresc, vor mai rezista în condiţiile de mediu existente acum în locul fostelor biotopuri naturale şi vor supravieţui, probabil temporar, în efective reduse, sub atenta îngrijire a omului.

Nu putem încheia tratarea acestui subiect fără să reamintim autocolonizările constatate, prin expansiune de areal, în ultimii 50 de ani.

Guguştiucul a venit dinspre Asia, urmat fiind la scurt timp, de şacalul auriu.

Ambele specii au evoluat spectaculos la început, ca ulterior efectivele acestora să se stabilizeze, inclusiv prin vânătoare. Expansiunea şacalului auriu spre nord, extrem de dăunătoare pentru vânatul mic, pare să fie limitată de prezenţa lupului. La rândul lui, ţine la niveluri reduse efectivele de vulpi şi de pisici sălbatice din zonele ocupate.

O altă specie semnalată după 1950 în România a fost câinele enot, venit dinspre Ucraina în Delta şi în Lunca Dunării, de unde şi-a extins arealul şi în zona de câmpie. Efectivele speciei se menţin însă reduse.

Spre deosebire de aceste trei specii bizamul a avut o dezvoltare explozivă după pătrunderea pe teritoriul României, prin expansiune dinspre Centrul Europei. Acum, după un număr apreciabil de ani, pare să-şi fi găsit un echilibru stabil în raport cu fauna autohtonă. Efectivele speciei se menţin la un nivel rezonabil, chiar mai mic decât cel la care ar putea deveni dăunătoare.

Iată, aşadar, colonizările efectuate ori petrecute în decursul timpului în România, mult mai rezonabile şi mai puţin deranjante pentru speciile autohtone decât în alte ţări.

Probabil că, în viitor, schimbările climatice care se întrevăd vor antrena anumite succesiuni în fauna autohtonă, context în care colonizările vor trebui regândite ecologic, în întâmpinarea influenţelor naturii asupra acesteia.

Populările cu fazani

Primele colonizări despre care au rămas mărturii scrise datează din anul 1475, localizate în vestul ţării. Este posibil ca astfel de colonizări să fi fost chiar mai vechi. În sudul ţării nu s-au practicat însă decât după anul 1900.
Din acele vremuri, fazanul s-a colonizat cu intermitenţe până în zilele noastre, în multe staţiuni considerate propice speciei.
Încă din perioada interbelică şi mai ales după 1950, practica a luat un avânt neaşteptat deoarece specia, folositoare agriculturii, s-a dovedit extrem de atractivă pentru vânători. În plus, pare să fi contribuit esenţial la protecţia altor specii de vânat, prin atragerea preocupărilor vânătoreşti asupra acesteia.
O dată cu creşterea, an de an, a cifrei colonizărilor, s-au dezvoltat şi modernizat crescătoriile destinate înmulţirii speciei şi, totodată, a crescut exportul de fazani, apreciaţi în străinătate pentru calităţile lor de foarte buni zburători. Această situaţie s-a menţinut până de curând, când din cauza scumpirii furajelor şi scăderii interesului pentru importul fazanilor din România, activitatea de creştere şi de populare a fazanilor a intrat într-o uşoară recesiune.
S-a putut constata în schimb că populaţiile din libertate, îndeosebi cele localizate în staţiuni favorabile, au prosperat şi au devenit autopropagative, fără a mai necesita din partea omului decât o uşoară ocrotire şi îngrijire în timpul iernii. Esenţială pare să fie protecţia făzăniţelor şi ajutorarea fazanilor din libertate cu hrană complementară în perioada critică, cu zăpadă din abundenţă.
Din contră, populările cu pui de fazani proveniţi din părinţi ţinuţi de multe generaţii în crescătorii pare să devitalizeze, prin încrucişare, populaţiile viguroase din libertate.
Asupra acestui aspect, ca de altfel şi asupra experienţei altor ţări în privinţa unor astfel de populări cu vânat din crescătorii, în cantităţi exagerate pentru a se asigura succesul acţiunilor vânătoreşti şi tablouri impresionante de vânat, va trebui să reflectăm cu mai multă profunzime în viitor, în interesul vânatului şi al perenităţii vânătoarei.

Mistretul - placerea vanatorii
Dat fiind larga sa raspandire geografica, mistretul fiind prezent nu numai la munte sau deal ci si in parchetele de padure de la ses, in lunca si Delta Dunarii, vanatoarea la mistretul este una din cele mai importante si cautate partide de vinatoare din Romania. In regiunea de deal, de unde iepurele sau fazanul lipsesc, mistretul este principalul vinat pentru vanatorii locali. Avind o perioada de vanatoare generoasa, din august si pina in februarie, mistretul face obiectul multor tehnici de vanatoare. Astfel, deosebim:
Vanatoarea la goana la mistret

Goana este cea mai folosita tehnica in vanatoarea de mistret. Sunt citeva conditii de reusita care se impun a fii stiute de cei care organizeaza sau care participa la o goana de mistret:

inainte de inceperea vanatorii, sa se stabileasca cu precizie in ce portiune de padure se presupune a sta turma de mistretii in aceea zii. Aceasta se realizeaza prin inconjurarea diferitelor portiuni din padure si cercetarea urmelor pe zapada. Daca nu este zapada, rezultatul vanatorii poate fii nesigur, din acest punct de vedere. O alta varianta este aceea a hranirii complementare cu porumb, cu 3-4 zile inainte de data vanatorii ( asta mai ales la ses )

in terenurile acidentate sa fie cunoscute trecatorile mistretilor si directia in care se adapostesc, cind sunt stirniti. In general in alta directie nu vom reusi sa-i manam indiferent de numarul gonacilor

sa se tina cont de directia din care bate vintul si deplasarile vanatorilor in teren sa se faca in liniste.

Goana la mistret se poate face cu gonaci sau cu caini. Cea mai practicata goana la mistret este cea mixta - si cu gonaci si cu caini. Cainii trebuie sa fie din cei care gonesc exclusiv la mistret si nu iau urma caprioarei, iepurelui, vulpii, etc Se recomanda exemplare canine de talia mica - mijlocie, cu viteza, anduranta si, lucru foarte important, care nu ataca frontal vanatul.aca s-a descoperit o urma proaspata de porc, atunci se va intra cu cainele in goana pe aceasta urma. Cainii sunt folositori caci ajuta la descoperirea si scoaterea din des a porcilor, apoi imprastie turma, astfel incit mistretii ajung la mai multi vanatori. Pe de alta parte folosirea cainilor implica si niste neajunsuri, dintre care cel mai mare este faptul ca manati de caini, mistretii ajung in mare viteza pe linia vinatorilor, ingreunind in acest fel tirul acestora .
Pinda clasica

Panda la mistret se face de regula, noaptea, in august - septembrie, in lanurile de porumb sau linga terenurile cultivate cu cartofi. Succesul este mai sigur daca se identifica din timpul zilei trecatoarea porcilor de la locul de odihna catre terenul agricol. In punctele des frecventate se recomanda amenajarea de observatoare inalte, plasate lateral cu 20-30 metri fata de "partia" mistretilor, pe cit posibil cu lumina lunii in spate
Metoda are neajunsul unui tir pe lumina slaba, de cele mai multe ori fiind greu de identificat piesele valoroase. Se pot comite si greseli impuscindu-se animale domestice sau, extreme de grav, oameni In ultimul rind, se raneste vanat, care pina dimineata se altereaza, neputind fii urmarit pe intuneric.
Pinda la nada

Panda la nada se face in locurile de hranire acolo unde se amenajeaza special standuri de panda. Locurile de hranire cu nada trebuie aprovizionate sistematic incepind din vara. La inceput mistretii vor frecventa aceste locuri numai pe timp de noapte, dar cu timpul, pe fondul asigurarii linistei necesare in fond, vor veni la hrana inainte de a insera.
Nu trebuie sa existe confuzia intre vanarea la locurile de hranire complementara, pe timp de iarna ( gest lispit de etica ) si aceasta vanatoare la nada. In astfel de locuri se amenajeaza de regula si observatoare inalte, iar locul este folosit numai pentru vanatoare

Pinda la rimatura

Mistretii au obiceiul de a continua ramatul seara acolo unde au ramat in dimineata precedenta. Urma proaspata de ramatura gasite in padure pe timpul zilei, ne poate aduce seara turma de mistretii drept in catarea pustii. Este in schimb nevoie de liniste si vanatul sa nu fie tulburat pe timpul zilei.

Vanatoarea pe urma

Daca ninsoarea a incetat in cursul noptii, atunci dimineata pe zapada moale, mergind in liniste, pe urma proaspata, se poate impusca mistretul in culcus. Nu se incepe mersul inainte de ora 9-10 cind mistretii s-au culcat. Este o metoda de vinatoare sportiva si foarte palpitanta. Daca se ia o urma veche ( de seara ) vinatorul umbla mult, calcind peste tot unde a umblat mistretul noaptea

Sfaturi practice

Oricare ar fii metoda de vinatoare, se ocheste in torace, in partea situate sub linia mediana longitudinala ( de-a lungul corpului ). Nu se trage din fata deoarece este dificil sa nimeresti direct in creier. Lovit in falca mistretul se duce si moare undeva, dupa citeva zile, de foame Mistretul este rezistent la focul de arma. Urmarit imediat ce este lovit, isi aduna puterile si pleaca departe. Se recomanda sa asteptam 1-2 ore dupa foc si apoi sa luam urma de singe in urmarirea piesei lovite. De asemenea se intimpla ca, atins fiind de glont, dupa ce a cazut si se zbate, sa se ridice si sa plece la kilometrii distanta, fara sa mai poata fii gasit. De aceea se recomanda sa se repete focul imediat ce mistretul s-ar ridica in picioare Mistretii impuscati se altereaza mai repede decit orice alt vinat. Toamna ajunge sa stea o singura noapte dupa impuscare, ca toata carnea sa se altereze. De aceea eviscerarea trebuie facuta rapid, apoi animalul atirnat de bot se lasa la racit. Se fac taiaturi la toate cele 4 picioare, pentru scurgerea rapida a singelui. Toracele se mentine deschis cu un bat de lemn. Cind se impusca mai multi mistreti odata atunci, la transport, nu trebuiesc pusi in caruta sau masini, unul peste altul.

Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic

Administrarea şi gestionarea fondului cinegetic

În decursul istoriei cinegetice, principiile care au stat la baza administrării faunei sălbatice de interes vânătoresc, au suferit modificări esenţiale.

Mai întâi, vânatul a fost considerat "res nullius", fiecare vânător dobândindu-l oriunde şi oricând, după necesităţi şi posibilităţi. Se considera, pe bună dreptate, că vânatul, mai ales cel migrator, nu putea aparţine nici unui proprietar de teren. Nici măcar în privinţa vânatului sedentar nu s-au putut emite astfel de pretenţii, avându-se în vedere că şi acesta se deplasa, fără oprelişti, de pe o proprietate pe alta.

Cu timpul, proprietarii marilor latifundii agricole şi forestiere şi-au extins pretenţiile şi asupra vânatului aflat temporar pe suprafeţele ce le aparţineau, acceptând sau nu, după cum considerau de cuviinţă, pentru toate speciile de vânat sau numai pentru unele dintre acestea, practicarea vânătorii de către alţi vânători.

Acest principiu, care s-a impus în marea majoritate a ţărilor de pe bătrânul continent, a fost legiferat şi în România interbelică. Vânatul aparţinea în totalitate, atât cel sedentar cât şi cel migrator, proprietarului pe terenul căruia se găsea temporar. Cu singurul amendament că proprietarul, dacă nu era vânător - membru al Uniunii Generale a Vânătorilor din România - nu putea practica vânătoarea, fiind nevoit să arendeze acest drept celor care aveau această calitate şi, implicit, permisul de vânătoare necesar. În situaţia proprietăţilor mai mici de 100 ha, contractul nu se încheia direct cu proprietarii, ci cu primăria, arenda transmiţându-se bugetului local pentru a fi utilizată în lucrări de interes comunitar.

După 1947, o dată cu promulgarea unei noi legi în materie de vânătoare, adaptată noii organizări socio-economice a României, principiul s-a modificat. Vânatul a intrat, fără excepţie, în proprietatea statului, deţinătorii de terenuri pierzându-şi orice drept asupra acestuia.

Conform conţinutului reglementărilor ce au urmat, fondul cinegetic al României a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare. Administrarea acestora s-a asigurat exclusiv prin intermediul ministerului în atribuţiile căruia a intrat activitatea de silvicultură. Gospodărirea efectivă a fondurilor de vânătoare a fost însă încredinţată, pe bază de contract, asociaţiilor vânătoreşti, dar numai pe circa 2/3 din suprafaţa cinegetică a ţării. Ministerul responsabil de activitatea de silvicultură şi-a oprit în gospodărire directă, după modelul preluat din răsărit, cele mai reprezentative fonduri de vânătoare, denumite Gospodării Vânătoreşti Speciale (G.V.S.). Acestea totalizau restul de aproape 1/3 din suprafaţa cinegetică a ţării.

Aşa era organizată activitatea vânătorească şi în decembrie 1989, cu o pondere puţin mai ridicată a fondurilor gospodărite special (37%), în dauna suprafeţei date în folosinţă asociaţiilor vânătoreşti afiliate A.G.V.P.S. din România (63%).

Transformările socio-economice petrecute în ţara noastră după această dată, ca şi necesitatea alinierii legislaţiei române la noile reglementări internaţionale în materie, au impus modificarea conţinutului Legii economiei vânatului.

Noua lege, intitulată Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, nr. 103 din 27 sept. 1996, a intrat în vigoare începând cu data de 26 oct. 1996. Ea a fost, în principal, rezultatul intervenţiilor şi insistenţelor conducerii A.G.V.P.S. din România la nivelul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură şi de vânătoare. Forţaţi de împrejurări şi de scăderea aparent nejustificată a efectivelor unor specii importante de vânat, care a urmat evenimentelor din decembrie 1989, s-au aliniat la această iniţiativă şi reprezentanţii Regiei Naţionale a Pădurilor.

Conform prevederilor acestei legi au fost statuate, cu caracter de principii, următoarele:

# fondul cinegetic naţional - cuprinzând vânatul, care a fost şi a rămas bun public, şi biotopul acestuia, a cărui componentă terenul, poate fi bun public sau privat - a fost împărţit în unităţi de gospodărire cinegetică, denumite fonduri de vânătoare, cu suprafeţe de minimum 5.000 ha la câmpie, 7.500 ha la deal şi 10.000 ha la munte, ceea ce a asigurat, în continuare, o stabilitate relativă vânatului şi premizele unei culturi cinegetice eficiente;

# vânatul, principala componentă a fondului cinegetic naţional, a rămas pe mai departe bun public, ceea ce l-a scos de sub riscul capriciilor proprietarilor de teren agricol şi silvic; aceştia au fost totuşi recompensaţi cu 81% din valoarea tarifului de gestionare al fondului de vânătoare pentru faptul că admit vânatul şi practicarea vânătorii pe suprafeţele de teren ce le aparţin;

# ministerul în atribuţiile căruia a intrat responsabilitatea administrării fondului forestier şi fondului cinegetic naţional răspundea de strategia în domeniu, de reglementarea activităţii, de verificarea aplicării actelor normative în materie şi de respectarea prevederilor contractelor de arendă; de asemenea, răspundea de urmărirea evoluţiei efectivelor de vânat şi de aprobarea centralizată a cotelor anuale de recoltă;

# contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se puteau încheia pe minimum 10 ani, de către autoritatea publică centrală de resort cu asociaţiile vânătoreşti şi cu Regia Naţională a Pădurilor, ultimele având obligaţia contractuală de a conserva efectivele de vânat la un anumit nivel şi într-o anumită structură, stabilite de această autoritate prin institute de cercetare ca fiind optime pentru biotop;

# vânătorii, români sau străini, puteau gestiona fonduri de vânătoare numai dacă erau organizaţi în asociaţii vânătoreşti şi numai dacă erau calificaţi în acest sens, printr-un examen de vânător, susţinut în faţa unei comisii naţionale, după minimum un an de pregătire teoretică şi practică în materie;

# numărul vânătorilor era limitat în funcţie de suprafaţa fondului cinegetic, iar dobândirea calităţii de vânător se făcea strict în limita numărului de locuri disponibile din cadrul fiecărei organizaţii vânătoreşti; cifra de 60.000 de vânători corespundea în prezent suprafeţei şi potenţialului cinegetic al fondurilor de vânătoare preluate în gestionare de asociaţiile vânătoreşti;

# vânătoarea se practica numai de vânători, în principal în scopul menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, precum şi pentru conservarea vigurozităţii şi calităţii vânatului; în secundar, vânătoarea se practica şi în scop social, iar în subsidiar şi pentru rezultatele materiale ce decurgeau din aceasta. Legea elaborată în baza principiilor prezentate concis mai sus a fost pusă, în acelaşi timp, în acord cu prevederile Convenţiilor internaţionale în materie, motiv pentru care avea un pronunţat caracter protecţionist şi asigura un cadru eficient şi democratic de coordonare a activităţii cinegetice

De Ce Vanam ?

De ce vânăm ?

Iată una din întrebările pe care "verzii" le pun din ce în ce mai frecvent şi mai tranşant celor circa 7 milioane de vânători din Europa. Această întrebare şi altele asemenea, care au început să fie auzite şi la noi, trebuie să ne oblige la răspunsuri sincere, în primul rând faţă de noi înşine. Dacă nu le vom putea găsi noi satisfăcătoare, cu greu vom putea fi convingători, în discuţiile purtate pe această temă, cu opozanţii vânătorii.

Vânăm, fără îndoială, pentru menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic, în limitele sporului populaţional, transmis nouă (vânătorilor) sub formă de cote de recoltă, de autoritatea publică centrală a statului în domeniu. Vânăm, aşadar, durabil, cu aprobarea şi sub controlul autorităţilor publice centrale care răspund de vânătoare şi de mediu. Vânăm preponderent selectiv, aducându-ne astfel contribuţia la conservarea şi chiar la îmbunătăţirea calităţii populaţiilor de vânat. Facem acest lucru în calitate de vânători calificaţi, printr-un examen susţinut şi promovat cu ocazia dobândirii calităţii de vânător.

Practicăm, deci, vânătoarea în cunoştinţă de cauză, pe cheltuială proprie, scutind statul de plata unor sume importante de bani pentru eventuala angajare a unor profesionişti care să facă, în lipsa noastră, acelaşi lucru.

Iată un răspuns care poate fi apreciat teoretic ca fiind complet şi convingător chiar şi pentru "verzi". Nu este însă aşa. "Verzii" insistă să afle un răspuns tranşant la întrebările: De ce vânăm? Care este motivaţia interioară a acestei îndeletniciri? O facem din plăcere sau din necesitate?

Răspunsul nu poate fi deloc simplu, fiindcă s-ar risca interpretarea eronată a acestuia, în defavoarea vânătorilor.

Vânăm, în principal, din dorinţa menţinerii echilibrului agro-silvo-cinegetic, artificial şi riguros stabilit. Această necesitate nu poate fi pusă la îndoială, deoarece altfel, fără extragerea surplusurilor populaţionale, s-ar produce un haos în activitatea de gestionare raţională a vânatului şi în echilibrul instabil şi temporar stabilizat artificial de OM în natură. Haosul ar conduce, în final, la sărăcirea faunei sălbatice şi chiar a biodiversităţii. Necesitatea poate să nu fie însă conştientizată de absolut toţi vânătorii.

Motivele practicării activităţii de vânătoare, de către aceştia din urmă, sunt foarte diverse:

# unii o fac din plăcerea de a petrece, motivat şi activ, o parte din timpul liber în mijlocul naturii; motivaţia vânătorului este determinată într-un astfel de caz, de "excursia" făcută şi de actul vânătorii în sine, generator de emoţii intense spre care orice bărbat are o pornire lăuntrică, ancestrală; natura şi vânătoarea, împreună, îi poate capacita pe vânători într-o asemenea măsură, încât să uite de toate problemele cotidiene; aceasta, adăugat la efortul fizic făcut, constituie pentru ei un important şi eficient mijloc de "reîncărcare a bateriilor" organismului; toate, la un loc, constituie motive suficiente pentru părăsirea temporară a comodităţii oferite de căminul familial;

# alţi vânători, care se respectă şi respectă în egală măsură vânătoarea, o fac pentru "arta vânătorii din pasiune"; aceştia sunt motivaţi mai mult de modul în care dobândesc vânatul, nu de cât anume vânat dobândesc; ei sunt capacitaţi de tehnica vânării şi urmăresc perfecţiunea actului în sine, neinteresându-i prea mult rezultatul vânătorii;

# sunt şi vânători care practică vânătoarea din dorinţa de a dobândi, cu orice preţ, vânat cât mai mult, chiar în condiţiile în care fac rabat de la etica practicării activităţii; prin această fază trec foarte mulţi dintre vânătorii începători, insuficient şcolarizaţi; din păcate, unii rămân cu această pornire anormală toată viaţa;

# puţini dintre "vânători" merg la vânătoare pentru a ucide vânatul, încălcând sfidător orice regulă de etică vânătorească; între ei şi braconieri nu este prea mare deosebire, afară de faptul că unii acţionează la limita legii, iar alţii în afara ei;

# există şi vânători, puţini la număr, care practică vânătoarea pentru şansa de a studia vânatul, interesându-i în mai mare măsură observaţiile asupra acestuia, ecologice şi etologice, decât rezultatul vânătorii; sunt în general vânători care cunosc atât de mult despre comportamentul vânatului, încât actul vânătorii devine prea facil şi prea puţin interesant, comparativ cu acumularea, în continuare, de cunoştinţe în domeniu;

# o altă categorie de vânători, în general mai nevoiaşi sau mai gurmanzi, vin la vânătoare pentru vânatul pe care-l pot prelua în bucătăria proprie; aceasta a fost şi rămâne încă o motivaţie puternică pentru practica vânătorii, indiferent dacă vrem să o recunoaştem sau nu;

# în sfârşit, sunt şi vânători care merg la vânătoare pentru masa sau focul de la final de zi, justificate de buna dispoziţie şi de atmosfera descătuşată de constrângerile cotidiene cu care aceasta se încheie; în astfel de situaţii, când se lasă frâu liber imaginaţiei şi comunicării sincere, se transmit cel mai instructiv cunoştinţele, obiceiurile şi tradiţiile vânătoreşti; pentru mulţi vânători, sfârşitul zilei de vânătoare contează cel mai mult.

Iată câteva dintre motivaţiile concrete ale interesului vânătorilor pentru practicarea vânătorii. Probabil că sunt departe de a fi epuizate, deoarece acestea sunt cu mult mai nuanţate şi pot domina mai multe deodată acelaşi vânător.

Le place sau nu "opozanţilor vânătorii", acestea sunt, în general, motivele reale pentru care vânătorii vânează, bineînţeles în limitele şi în condiţiile menţionate. Din aceste motive, vânătoarea a fost şi este încă îndrăgită. Vânătoarea nu este, aşadar, nici simplu sport, nici activitate pur raţională şi nici nu dăunează, aşa cum este acum practică, în vreun fel naturii.

Deşi vânează din motive diverse - unele criticabile nu numai din partea "verzilor" ci şi a semenilor - vânătorii fac în general, pe cheltuiala proprie, un lucru util faunei de interes vânătoresc, echilibrului în natură şi societăţii. Acesta este lucrul cel mai important şi de netăgăduit. Cu o singură condiţie, şi anume ca vânătoarea să se practice durabil, lucru care depinde de capacitatea managerilor în domeniu şi de eficienţa luptei antibraconaj.

Cod De Etica Vanatoreasca Cpitolul II

Capitolul II

Etică în concepţia vânătorii durabile

3.1. Vânătoare durabilă

Vânatul este considerat în prezent „resursă naturală regenerabilă”, iar vânătoarea se poate practica acum doar în condiţiile respectării principiului „durabilităţii”. Concepţia, aparent nouă, tinde să se generalizeze datorită convenţiilor şi acordurilor internaţionale care privesc mediul şi exploatarea florei şi faunei sălbatice.

Plecând de la această concepţie, potrivit căreia trebuie să urmărim prioritar conservarea biodiversităţii faunei de interes vânătoresc, a efectivelor şi a calităţii acesteia, în contextul conservării biodiversităţii generale, vânarea speciilor cu evoluţie normală s-a limitat la nivelul surplusului populaţional, iar a celorlalte, care sunt ameninţate cu dispariţia, doar la acele exemplare care produc prejudicii.

Ideal ar fi ca, în continuare, prelevarea categoriilor de exemplare precizate să se facă în sensul acţiunii naturii, adică prin extragerea cu prioritate a ceea ce aceasta oricum ar elimina (exemplare accidentate, bolnave, degenerate, semidomesticite etc.).

Privită în acest mod, vânătoarea poate contribui efectiv la conservarea biodiversităţii speciilor de vânat, datorită interesului vânătorilor localnici – motivaţi social, dar în secundar şi economic, pe termen lung – de a lăsa generaţiilor viitoare moştenirea naturală rămasă de la înaintaşi.

Acest punct de vedere, mai puţin nuanţat însă, a fost exprimat ca principiu în Rezoluţia nr. 882 – referitoare la importanţa vânătorii pentru regiunile rurale ale Europei, adoptată în 1987 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Acelaşi principiu, al utilizării durabile a resurselor naturale regenerabile, a fost recunoscut formal şi prin Declaraţia Principiilor Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.), adoptată în timpul Congresului Mondial de la Aman, din anul 2000.

Fiind exprimat şi recunoscut astfel, principiul exploatării durabile a vânatului – care constituie în fapt o recunoaştere oficială internaţională a rolului pe care l-au jucat şi îl pot juca vânătorii în menţinerea echilibrului agro-silvo-cinegetic – trebuie reflectat în reglementările naţionale şi respectat întocmai.

Există însă suficiente exemple care să justifice temerea că, în ţările cu economie în curs de tranziţie precum România, această resursă naturală regenerabilă ar putea fi, în anumite situaţii, supraexploatată. Din interese economice de moment s-a mai renunţat şi se mai poate renunţa conştient la anumite exigenţe ecologice sau, pur şi simplu, pot fi scăpate de sub control unele acţiuni de prelevare a surplusului populaţional, ceea ce ar putea pune în pericol evoluţia efectivelor şi a calităţii unor populaţii de vânat (în România: ursul, capra neagră, cerbul şi anumite specii de păsări migratoare) ori prestigiul managerilor din activitatea de vânătoare şi al vânătorilor.

Sunt motivele pentru care autorităţile competente trebuie să creeze şi să menţină un cadru juridic şi administrativ adecvat exploatării durabile, prin vânătoare, a vânatului din libertate.

Acest cadru nu poate face însă total abstracţie de alte activităţi în legătură directă cu vânătoarea durabilă, cum ar fi de exemplu activitatea de creştere şi de valorificare a vânatului din crescătorii. Aceasta fiindcă astfel de activităţi în legătură cu vânătoarea pot influenţa covârşitor perenitatea unor specii de vânat şi, în final, însăşi durabilitatea activităţii de vânătoare.

Asupra acestor activităţi voi reveni detaliat.

Până atunci doar apreciem că şi în România se impun reglementări în plus faţă de cele existente pentru a pune ordine în privinţa crescătoriilor de vânat şi valorificării vânatului produs în acestea, inclusiv pentru populări şi pentru vânătoare comercială.

3.2. Populări cu vânat

Se afirmă, pe bună dreptate, că între vânător şi vânat a existat dintotdeauna o competiţie echilibrată, benefică selecţiei pozitive a celui din urmă. Această competiţie a fost însă relativ echilibrată doar până pe la jumătatea secolului XIX, când datorită progreselor tehnice înregistrate, inclusiv în domeniul echipamentelor de vânătoare, s-au impus anumite restricţii în privinţa mijloacelor şi metodelor prea facile de practicare a vânătorii. Altfel competiţia ar fi degenerat mai întâi în dezavantajul vânatului, apoi şi al vânătorului care n-ar mai fi avut ce să vâneze. De aceea, pe fondul acestui progres şi al deteriorării tot mai grave a condiţiilor de mediu în care vieţuia vânatul, au fost necesare reglementări tot mai restrictive, în scopul salvgardării unor specii de vânat vizibil afectate (cocorii, dropia, spârcaciul, cocoşul de mesteacăn, etc.) şi convenţii internaţionale care să le generalizeze aplicabilitatea, precum şi eficienţa în protecţia acestor specii şi a altora ameninţate. Nu a fost scăpată din vedere nici protecţia habitatelor acestora, a căror degradare a atras după sine împuţinarea speciilor mai greu adaptabile la schimbările survenite cu repeziciune din mediul natural.

Legislaţiile naţionale în materie de vânătoare şi de protecţia vânatului au fost adaptate ulterior, uneori chiar împotriva tradiţiei autohtone, aşa încât să se alinieze convenţiilor şi acordurilor internaţionale cu aplicabilitate în domeniu. În plus, vânătorii de pretutindeni şi-au autoimpus şi alte restricţii în practicarea vânătorii, prin intermediul regulilor nescrise de etică vânătorească, care converg spre acelaşi obiectiv al protecţiei vânatului şi al menţinerii unei competiţii acceptabile între vânători şi vânat. În alte condiţii, vânătoarea ar fi încetat de mult să mai fie motivată convingător din punct de vedere moral.

În contrast cu evoluţia prezentată mai sus, a involuat însă practica populărilor cu vânat şi a vânării speciilor populate.

La început, deşi a primat grija pentru vânatul autohton existent, au fost făcute populări în următoarele scopuri:

· pentru întemeierea unor populaţii noi de vânat (populările iniţiale cu fazani, cu cerbi lopătari etc.);

· pentru întemeierea unor populaţii de vânat autohton, prin reintroducerea unor specii în staţiuni în care au încetat să mai existe (populările cu cerb, cu căprior şi cu capră neagră etc.);

· pentru sporirea productivităţii unor fonduri de vânătoare cu densităţi prea mici ale unor specii de vânat (populări cu fazani, iepuri, căpriori, cerbi etc.).

Indiferent de scopul populărilor, acestea s-au întreprins cu vânat matur capturat din libertate, cu progenitura acestuia crescută pentru un timp în captivitate, sau, în cazul fazanului, cu vânat obţinut în crescătorii.

În toate cazurile de populare a fondurilor de vânătoare cu vânat s-a pus accent sau trebuia pus pe vitalitatea exemplarelor ce urmau să fie populate, pe conservarea caracterului sălbatic al acestora, pe pregătirea prealabilă a terenului în care urmau să fie eliberate şi pe urmărirea evoluţiei nucleului întemeiat în teren. Nici colaborarea cu populaţia locală nu a fost neglijată, în scopul obţinerii acordului şi sprijinului acesteia. Despre vânarea speciilor în primul an după populare, cu excepţia fazanului şi într-o mai mică măsură a potârnichii şi a raţiei semisălbatice, nu a fost vorba. Numai după ce a existat garanţia instalării unui efectiv autopropagativ s-a acceptat practicarea limitată a vânătoarei, mai întâi prin metode selective, apoi cu respectarea aceloraşi reguli precum în cazul vânării exemplarelor din libertate.

Situaţia a involuat însă grav în ultima vreme, în cazul unor specii de păsări-vânat precum fazanul, şi poate involua curând în mod similar, în cazul mistreţului şi al potârnichii. Deocamdată atâta se poate exemplifica negativ pentru ţara noastră, existând totuşi perspectiva unor populări şi unei involuţii asemănătoare şi în practicarea vânării altor specii, precum cerbul, lopătarul şi căpriorul, raţa semisălbatică şi prepeliţa, dacă vor fi crescute în captivitate şi populate ulterior pentru organizarea de vânători comerciale sau oficiale.

Toate aceste involuţii în practicarea creşterii şi valorificării vânatului din crescătorii prin împuşcare imediat după populare dăunează grav ideii de conservare a biodiversităţii speciilor de interes vânătoresc şi de vânătoare durabilă. Mai ales de vânătoare durabilă, fiindcă numai de vânătoare nu poate fi vorba atunci când avem de-a face cu vânat semidomesticit ori „sedat” sau cu „recoltarea” acestuia în chiar ziua eliberării în teren ori în ţarcuri reduse ca suprafaţă.

Astfel de situaţii vor fi analizate în subcapitolele ce urmează prin prisma conceputului de vânătoare sportivă, etică şi, bineînţeles, durabilă.

3.3. Crescătorii de vânat

Pentru po-pularea şi repopularea masivă a unor specii de vânat, aşa încât să poată fi organizată vânătoare la acestea din primul an, s-au înfiinţat, în diverse locaţii, crescătorii de vânat (fazanerii, po-târnicării, crescătorii de raţe semisălbatice, crescătorii de iepuri de câmp etc.). Indi-ferent de speciile pentru care s-au edi-ficat crescătoriile de vânat, acestea au evoluat în timp de la sistemul seminatural de înmulţire către cel zootehnic, denumit semiindustrial. Exemplificăm în acest sens situaţia, mai cunoscută, a evoluţiei creşterii fazanului în captivitate.

Mai întâi, fazanii maturi reproducători au fost capturaţi primăvara din libertate, iar ouăle obţinute de la aceştia au fost clocite cu găini – cloşti, care în continuare îngrijeau puii de fazani scoşi în teren, până pe la vârsta de 40-50 de zile când deveneau independenţi. Sistemul acesta străvechi de înmulţire a fazanului destinat populării terenurilor de vânătoare prezenta unele inconveniente economice, dar şi unele avantaje ecologice de necontestat. Dintre inconvenientele cu caracter economic amintim:

· producţia mică de ouă/făzăniţă (cca. 25-30 buc.), procentul mai redus de ecloziune (cca. 50-60%) şi pierderile mai mari de pui până la vârsta autopopulării (45-50 zile);

· manoperă mai costisitoare pentru un pui ajuns la vârsta populării;

· consumul mai ridicat de hrană şi de materiale necesare pentru un pui ajuns la vârsta populării;

În concluzie, inconvenientele menţionate conduceau la costuri mai ridicate pentru puii de fazan consideraţi populaţi în teren. Doar consideraţi populaţi fiindcă nu se puteau număra foarte exact.

Avantajul adaptării aproape perfecte a puilor de fazan astfel obţinuţi la condiţiile de mediu era însă esenţial pentru viabilitatea unui procent ridicat de pui după populare, ceea ce diminua sau anula dezavantajele economice precizate. De asemenea, avantajul era esenţial pentru garantarea unor vânători ulterioare de calitate, cu adevărat sportive şi etice.

Pe parcurs însă, din dorinţa creşterii productivităţii fazaneriilor şi scăderii preţului de cost/puiul de fazan ajuns la vârsta populării (la început 50 zile), s-a renunţat la sistemul seminatural de înmulţire a fazanului, adoptându-se cel semiindustrial. Fazanii reproducători capturaţi până atunci din liber au fost înlocuiţi cu fazani proveniţi de multe generaţii din fazanerii, selecţionaţi împotriva naturii după criteriul producţiei mari de ouă. Prin tehnici aparte, producţia de ouă/făzăniţă s-a dublat practic şi poate creşte în continuare. Numai că bagajul ereditar al puilor proveniţi din astfel de fazani selecţionaţi de zeci de ani pentru producţie mare de ouă, trataţi permanent preventiv şi curativ împotriva bolilor specifice şi hrăniţi ştiinţific conform nevoilor organismului, a sărăcit esenţial. Este sigur că o primă cauză a reducerii adaptabilităţii puilor de fazan, obţinuţi din astfel de părinţi, la mediu şi, implicit, al mortalităţilor mai mari de după populare, o constituie tocmai provenienţa reproducătorilor, deja uşor degeneraţi. Dar nu este singura cauză. Puii de fazan obţinuţi prin acest sistem semiindustrial de înmulţire sunt hrăniţi şi ei cu concentrate, care le asigură tot necesarul de elemente nutritive până la vârsta populării, sunt trataţi preventiv împotriva bolilor şi sunt ţinuţi la adăpost în hale, până la vârste înaintate, urmărindu-se o supravieţuire cât mai mare şi, implicit, un preţ de cost/puiul de fazan de 50 de zile cât mai mic. Din acest motiv, al preţului de cost cât mai mic pe puiul de fazan populat, adaptarea puilor la condiţiile de hrană naturală şi la dormitul afară, pe cracă, lasă de dorit. Treptat, în decursul anilor, şi vârsta la care puii de fazani au fost populaţi s-a ridicat – de la 40-50 de zile la 55-60, apoi la 70-80 şi chiar la mai mult – pentru a asigura o supravieţuire aparent mai bună după populare.

Desigur că impresia unor populări din ce în ce mai eficiente, cu pui de fazani de vârstă din ce în ce mai mare, este falsă. Preţul de cost pe fazan împuşcat, nu pe fazan populat, a crescut şi creşte în continuare, ajungând să devină inacceptabil, în condiţii de vânătoare din ce în ce mai puţin sportivă, mai puţin etică şi mai puţin durabilă. Aceasta deoarece adaptabilitatea exemplarelor populate la mediu este din ce în ce mai redusă, pe măsură ce vârsta la care se fac populările creşte, mortalitatea peste iarnă este din ce în ce mai ridicată şi, ceea ce nu se ia în considerare deşi este cel mai grav, se produce o devitalizare a populaţiei de fazan din libertate prin încrucişarea cu fazani mai puţin adaptaţi mediului (uşor degeneraţi), proveniţi din fazanerii.

Nu vom aprofunda acum aspectul revitalizării reproducătorilor din fazanerii şi al păstrării caracterului sălbatic al acestora, precum şi al progeniturilor obţinute, prin înlocuirea cocoşilor proveniţi de zeci de generaţii din crescătorii cu alţii capturaţi primăvara din libertate, prin adaptarea puilor de la vârste mici la hrana naturală şi la dormitul afară pe cracă. Aceste aspecte se impun a fi soluţionate în viitor, indiferent de costuri, pentru a nu risca degenerarea gravă a populaţiilor de fazani reduse din libertate.

Vom aborda, în continuare, doar aspectul moral al unor practici nepotrivite de vânare – nicidecum sportive, etice şi durabile – a fazanilor populaţi proveniţi din fazanerii.

Din cauza preţului de cost/fazan populat şi mai ales a preţului enorm de cost/fazan împuşcat, s-a ajuns treptat - treptat la popularea terenurilor de vânătoare cu fazani de peste 120 zile şi la vânarea acestora imediat după populare. Uneori a doua zi sau în chiar ziua populării.

În aceste condiţii, numai de vânătoare, în sensul adevărat al cuvântului, nu poate fi vorba. Ce fel de vânătoare poate fi această „sacrificare” de fazani dezorientaţi, care aproape nu ştiu să zboare, împinşi de hăitaşi către vânători, cuprinşi în cele din urmă, fără prea multe şanse de scăpare, între canonada armelor şi vacarmul strigătelor din urmă, între loviturile de alică şi cele de băţ, aruncat de multe ori cu mai multă dibăcie de gonaci decât se trage, de către domnii din stand, cu arma „la pietoni”?

Această „sacrificare” lipsită de cea mai elementară etică vânătorească, căreia i se potriveşte mai bine cuvântul de „decimare” sau „masacrare”, nicidecum de „recoltare”, poate fi considerată vânătoare?

Ce fel de satisfacţie poate produce unui vânător, care are pretenţia că se respectă el însuşi, o astfel de parodie de vânătoare şi ce fel de vânători pot fi aceia care se complac într-o astfel de situaţie?

Dincolo de aceste întrebări incomode trebuie readusă în discuţie ideea de durabilitate a vânătoarei, ca activitate utilă  echilibrului în natură şi societăţii, în astfel de condiţii. Până când cred organizatorii unor astfel de parodii de vânătoare că îşi pot bate joc de etica vânătorească şi pot pune în pericol nu numai ideea de vânătoare durabilă, ci însăşi ideea de perenitate a activităţii de vânătoare?

Până când cred ei că pot păcăli invitaţii oficiali şi vânătorii sau mai puţin vânătorii străini cu organizarea unor astfel de partide de „recoltare” a fazanilor, generatoare de avantaje morale şi/sau materiale pentru organizatori?

Până când cred că se pot lăuda cu perfecţionarea acestui mod de practicare a „sacrificării” fazanilor aruncaţi direct din coşuri, peste liziera pădurii, deasupra armelor pretinşilor vânători, care ori nu înţeleg ori acceptă un astfel de „joc” puţin onorabil, ajungând de râsul bătăiaşilor?

Eu cred că este timpul să revenim la un mod corect, onorabil, sportiv şi etic de practicare a vânătorii, aşa încât să evităm, în cel de-al 12-lea ceas, căderea în ridicol şi degradarea ideii de vânătoare durabilă în ochii nevânătorilor, pentru a nu încuraja, fie şi prin nepăsare, o altă idee actuală neplăcută nouă, de abolire a vânătorii, precum s-a pus problema în Italia cu câţiva ani în urmă.

Atunci când în lume se vorbeşte de conservarea biodiversităţii şi de vânătoare durabilă, noi nu putem încuraja mascarada sacrificării, cu arma de vânătoare, a vânatului semidomesticit provenit din crescătorii sau chiar în incinta acestora (ţarcurilor). Dorim să păşim într-o Europă actuală, care renunţă de la nord spre sud la astfel de practici, nu să repetăm greşelile care au costat şi costă considerabil vânătorii din apus în lupta cu „verzii”.

Colegii care procedează similar în vânătoare, trebuie să se documenteze mai atent în speţă şi să înţeleagă că s-au apucat de o „şmecherie” puţin onorabilă în vânătoare, costisitoare în final pentru noi toţi şi pentru societate.